SALARIILE POT ÎNGHEŢA, PREŢURILE BA?

Proiectul de buget pentru anul curent, în pofida faptului că a cunoscut cel puţin două variante şi a putut dispune de patru moaşe, dacă nu chiar de şase, dacă ţinem seama şi de super intendenta europeană, riscă, cel puţin din punctul de vedere al nostru, să rămână cu ombilicul netăiat. Şi până la validarea din Parlament chiar aşa va fi. Cică s-ar fi zămislit, al ciorilor de greu, din mai vechea pricină a „grelelor moşteniri” cuplate cu completa zăpăceală în care au fost antrenate chiar principalele economii ale mapamondului de care este legată, evident cam tot „ globalizant-buriceşte” şi cea autohtonă.

Să luăm ca valabile, chit că nu-i deloc aşa, ambele explicaţii. Treacă de la noi. La câte baliverne s-au invocat şi tertipuri au fost uzitate, de trei ori pe zi şi-odată seara, chiar că nu mai contează. Iar dacă ar fi luată drept sosie o copie de-acum un deceniu, n-ar fi nici un bai, tocmai din pricină că, după „cea mai tare dezvoltare din parcare” în răstimpul de numai trei luni din precedentul an, am aterizat, ca forţă economică, pe acelaşi fuşteu pe care stăteam în 2004. Ba mai mult decât atât.

Lucrurile se pot lăsa cum sunt, fără nici un efort de completare a rubricilor, că doar rectificările ce altă treabă au decât de a fi puse în operă, ori de câte ori socoteala de pe abscisă nu „puşcă” cu cea de pe ordonată. Simplu şi mai ales eficient, cel puţin prin disponibilizarea pe tuşe a unei întregi cohorte de conţopişti de la Cooperativa „Munca în zadar”.

Sigur că, într-o atare situaţie, de n-a fost să fie joi ce trecu, o să poposească marţi ce vine sau chiar poimarţ, dacă de data aceasta partenerii sociali nu se învârtoşează să ducă sorocul pe la câşlegi de păcăleli. Însă ce este de remarcat constă în aspectul că faurii ne-au dat o lecţie de economie politică, evident de sorginte capitalistă, de mai mare dragul. Şi care glăsuieşte precum exprimarăm în titlu. Respectiv, că preţurile n-au putirinţa îngheţării, în schimb salariile dispun din belşug de o astfel de vocaţie. Cum ar veni, omul nu e ceapă, în schimb, salariatul poate fi brânză.

Acum veţi crede că ne arde de şuguială. Nici poveste.

Dacă ar fi să ne situăm la mintea care judecă fără de proprietatea termenilor ar trebui să râdem pur şi simplu. Numai că n-o putem face tocmai din pricină că, şi forţa de muncă, şi păstârnacul fac parte din unul şi acelaşi regn al economiei, concurenţiale ori de comandă, care „ambele-amândouă” sunt mărfuri. Chit că leguma stă în piaţa produselor, iar cealaltă se situează în piaţa muncii. Or dacă nu poţi aduna calul cu măgarul ca să-ţi iasă mula, tot aşa, nu-i slobod să susţii că făptuitorul lucrului nu dispune de cost. Iar cu acesta din urmă te poţi juca, iar cu celălalt ba, lingând îngheţata şi zbârnâind băţul.

În fine. Am mai putea noi apela şi la alte considerente şi argumente. Dar nu are nici un rost să mai batem şaua pentru că, nu-i chiar atât de proastă sluga pe cât vrea s-o considere vătaful. Cu atât mai mult cu cât are de partea sa şi „dura lex, sed lex”. Dar dacă „unde-i lege nu-i tocmeală” a mâncat-o lupul, atunci este firesc şi aspectul ca, negociatul să fie foarte serios, mercurialul - mercurial, că târguială ne-a trebuit şi asta avem. Iar chestiunea cu falimentul de ţară e o gogoriţă, tot aşa precum ginerele francez al bărbosului Marx susţinea că „Dumnezeu a lucrat doar şase zile după care se odihneşte etern”. Guvernele pot sucomba. Ţările în nici un caz. Iar până la Apocalipsă mai va.