Tărie de caracter

Colegul meu de liceu, Tofeni Dumitru, de loc din Rebrişoara, era un băiat delicat, atât ca aspect fizic, cât şi ca formaţie spirituală. Sub acest chip de-o blândă înfăţişare şi cumsecădenie se ascundea un caracter puternic, o tărie morală şi o perseverenţă proprie personalităţilor energetice care prin activitatea lor înfrumuseţează locurile pe unde trec, pe unde trăiesc şi îşi desfăşoară o muncă pusă în folosul tuturor. Nu ştiu dacă a fost urmaş de grăniceri, în timpul convieţuirii noastre într-un liceu năsăudean de mare tradiţie, n-am abordat în discuţiile avute cu el asemenea subiecte, dar bănuiesc că de aici se trage buna lui creştere, cuminţenia de ţăran român căruia îi place să trăiască în armonie cu toată lumea, tenacitatea lui vizibilă încă de la o vârstă fragedă.
Stătea în bancă în faţa mea şi i-am putut cunoaşte reacţiile, atitudinea, toate pornirile ce concură spre conturarea personalităţii. Era bun la toate materiile, dar mai ales la cele care au făcut din el un medic apreciat în Năsăud, localitatea unde a profesat această meserie mai multe decenii. Nimeni n-a plecat de la uşa cabinetului său nemulţumit, nimeni nu s-a plâns de vreo inconvenienţă ce i s-a făcut în calitate de pacient. Un asemenea medic nu putea să nu intre în vizorul cadrelor de partid comunist care doreau să-l racoleze, să-l aibă în organizaţiile lor. Dar ce credeţi că s-a întâmplat? Dumitru Tofeni a tărăgănat, a amânat răspunsul, s-a fofilat a tergiversat la nesfârşit, până a scăpat fără să facă pactul cu diavolul. Dacă tovarăşii au văzut că lucrurile stagnează, au început cu promisiunile „Te mutăm la Bistriţa, îţi facem un cabinet ultramodern” erau cuvintele de ordine care n-au reuşit însă să-l înduplece pe colegul meu, ajuns între timp la performanţe medicale demne de băgat în seamă, la o experienţă de ani şi ani de zile în câmpul muncii, cum se spunea atunci. Aşa a scăpat Tofeni Dumitru de ceva la care nu dorea să adere. El nu învinovăţeşte pe nimeni, fiecare şi-a făcut viaţa cum a dorit, el, cu modestie şi înţelegere nu condamnă pe nimeni. El ne spune doar cum a scăpat el de ceva ce i se părea compromiţător din cale-afară. Intuiţia, bunul simţ justiţiar, resentimentele pentru cei ce au dus ţara noastră la sapă de lemn l-au făcut refractar la toate propunerile lor ademenitoare. Câţi în locul lui ar fi rezistat? Ajuns acum la vârsta de 70 ani, consideră rezistenţa lui la comunism o mică victorie a sa care dovedeşte o mare tărie de caracter.
G. Moldovan