Poezia, ca un fulger

Theodor Damian propune prin antologia „În casa fulgerului”, apărută la Editura Tipo Moldova în seria Opera Omnia – Poezie contemporană, întâlnirea cu poezii din volumele „Apofaze” – 2012, „Exerciţiu de înviere” – 2009, „Stihiri cu stânjenei” – 2007, „Semnul Isar” – 2006, „Nemitarnice” – 2005, „Calea împărăţiei” – 2000, „Rugăciuni în infern” – 2000, „Dimineaţa învierii” – 1999, „Lumea cuvântului” – 2995 şi „Liturghia cuvântului” – 1989.
În poezia lui Damian, aşa cum este normal, străbate cuvântul sacru, talanţii fiind cei care înclină spre descifrarea tainelor vieţii. Poetul-preot, stabilit la New York, întemeietorul revistei „Lumină lină”, se descătuşează prin poezie stâmpărându-şi dorul de meleagurile natale „Scriu acest poem/ ca un parastas pentru mama/ aici toată jertfa va fi/ în cuvinte/ slujba în sine/ ca o fiinţă vie”. De altfel, chipul mamei îl va însoţi pe poet în toată opera sa „Într-un singur cuvânt/ acolo este mama/ din cuvântul acela vin/ din acela voi fi/ şi sunt”. Poetul este purtător de cuvinte, precum o pasăre a cerului „Aşa călătoresc/ ca un înger mesager/ niciodată rătăcit/ între cer şi pământ”. Cât de frumos spune poetul despre confraţii săi „Fiecare prieten al meu/ este un înger literar botezând/ universul/ şi-l face să crească/ cum criticii ne cresc pe noi/ poeţii/ şi fac să ne scânteie versul”.
Dorul, cuvântul intraductibil din limba română, este des prezent în creaţie lui Theodor Damian „ochiul tău/ fierbinte ca setea/ privirea înverşunată/ ca dorul/ întemniţat în timpul tău/ călător” sau „Dorul de stânjenei/ cu dorul de absolut/ albastrul bine mirositor/ ca viaţa de dincolo”. Poetul ştie care sunt „fazele” de creaţie în funcţie de starea vremii „aşa trebuie scris/ poemul acesta/ pe ploaie” sau „un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul”. Cum este să scrii un poem pentru eternitate aflăm tot de la Damian „Am să scriu un poem verbal/ căci acela rămâne în veci/ îl voi scrie nu pe hârtie/ ci pe inimă/ nu pe a fiecăruia din voi/ ci pe cealaltă/ care este a tuturor”. Nu putea lipsi tematica religioasă, bine conturată în opera lui Damian: „Parcă-mi aduc aminte de / Maria egipteanca/ de pe vremea când duhul meu/ sălăşluia în pustie” sau „toţi avem nevoie de înviere/ pentru că toţi suntem în captivitate egipteană/ pentru că toţi trăim/ în preajmă/ cu îngerul întunericului/…/ iată Paştile înaintea noastră/ şi noi în Paşti/ de la moarte a viaţă/ de la ură la dragoste/ de la noi la Dumnezeu/ de la mine pân’ la tine/ topind gheaţa în care eram ţinuţi/ dezgheţând cuvântul din inimă”.
Poezia este pentru Theodor Damian ca o apă vie care stâmpără sufletele călătoare între două lumi „Poemele mele/ ca un tunel în Carpaţi/ trebuie să trec prin ele/ cu luminile aprinse/…/ pe apele calde la vale/ adunând grămadă/ pe cavalerii rătăcitori”. În creaţia lui Damian „Continentele se învârtesc pe cer/ ca o elice/ dirijând universul/ într-un zbor absorbant/ ca o nucă de cocos”, iar noi „am căzut din cer/ direct în peşteri/ de atunci umblăm/ întru întuneric/ purtăm peştera în noi”, până când lumina speriată a unui fulger readuce eternitatea. Poetul este mereu pus pe drumuri, aşteptând creaţia, „alerg/ din loc în loc/ din clipă în clipă/ din fruct în fruct/ din om în om/ din lumină-n eon”. Poemul aduce, în viziunea lui Theodor Damian, frumuseţea vieţii „Ţie celui care asculţi şi citeşti/ ţie-ţi spun/ cuvântul acela cules de pe drum/ rătăcit din gură-n gură/ istovit de atâta frământătură/ ieşit din sufletul tău şi al meu/ din sufletul marelui zeu” sau „Aceasta este cartea timpului nostru/ unii o scriu şi alţii o semnează/ şi aşa intrăm în istoria eternităţii/ pe urmele cuvântului ce se întrupează”.
Poetul aduce o poezie a luminii „Lumină din lumină ne alină/ şi ne preface sufletul în grădină/ şi ne găteşte viaţa fără vină” sau „nimeni n-a observat cum lumina/ spărgea luminile fecundându-le somnul/ şi cum poetul trecea murmurând/ veniţi să ne bucurăm de Domnul”.
Theodor Damian a reuşit, prin versurile sale, să apropie lumea de calea cerului, lumina devenind cuibul în care se naşte creaţia.