Valentin Raus – aproapele meu

Valentin Raus a fost şi rămâne, pentru mine, unul dintre acei oameni rari care n-a încetat niciodată să fie bun. Venisem, în 1971, în iulie, la ziarul „Ecoul”. Nu prea ştiam multe despre ziarul la care urma să muncesc mai bine de 45 de ani în viaţă. Era într-o zi de joi, după-masă, ţin foarte bine minte ziua aceea, când, la şedinţa de machetă l-am văzut şi apoi l-am cunoscut pe domnul Valentin Raus. Îndeplinea funcţia de secretar de redacţie, era omul care filtra tot ceea ce se propunea să se publice în ziarul partidului. După şedinţă, m-a chemat în biroul de la Casa Armatei să mă cunoască. M-a întrebat de toate, ascultându-mă şi vorbindu-mi ca un adevărat părinte. Din prima zi l-am simţit că este aproapele meu, omul care avea de fiecare dată un cuvânt înţelept să-ţi spună. Fiind secretar de redacţie, avea bunul obicei să te cheme şi să discute pe marginea articolelor propuse spre publicare. Fără răutate, fără niciun fel de ranchiună îţi făcea, cu vocea-i domoală şi caldă, toate observaţiile. Avea un real simţ al limbii române. Sesiza detaliile în cele mai mici amănunte. Discuta cu autorul, cel puţin aşa proceda cu mine, dacă era nevoie se oprea asupra textului, îl comenta, îl îmbunătăţea. Nu eram dintre acei redactori care să mă ofensez la criticile prieteneşti făcute. Erau, în schimb, câţiva redactori-scriitori cu o altfel de atitudine. Am găsit, o dată, acasă, un almanah din „Tribuna Ardealului”, de prin 1940 şi acolo am dat peste o poezie semnată Valentin Raus. S-a bucurat şi mai apoi am aflat toată povestea de viaţă de la Bârgău, la medicină, la Casa de Cultură şi apoi la ziar.
Valentin Raus avea, uneori, câte un ghimpe la adresa mai marilor regimului. Îşi exprima nemulţumirea în medii mai restrânse. A suportat pentru asta, din câte îmi aduc aminte, câteva reproşuri severe. I-am simţit în toţi anii nobleţea sufletească, bunătatea-i înnăscută. Nu l-am văzut niciodată nervos, ştia să-şi ascundă nemulţumirile. Era capabil să discute calm despre orice. Ne fermeca uneori cu poveştile lui din vremea războiului. Se dovedea a fi un bun povestitor, cum m-am convins, din scrierile care-i poartă semnătura. Despre Valentin Raus nu pot spune că mi-a fost prieten. Ne-au despărţit mai bine de 30 ani. Dar mi-a fost mult mai mult. Prin firea-i generoasă, a fost mentorul şi îndrumătorul meu în ale ziaristicii. Când stăteam nopţi întregi în tipografie urmărind telexul care transmirea cuvântări nesfârşite ale „conducătorului iubit”, Valentin Raus îşi înfrâna nemulţumirea printr-o tăcere ascunsă. Pentru mine, care atunci, la 24 ani, doar dibuiam cărările scrisului gazetăresc, întâlnirea cu Valentin Raus a fost o bătălie câştigată, acesta stăpânind deja, printr-o cultură filologică matură, arta scrisului şi, deopotrivă, munca în echipă, cu oameni atât de diferiţi şi orgolioşi cum sunt în presă.
Au trecut 20 de ani de la trecerea lui în veşnicie. Îi rostesc numele cu veneraţie, mi-l readuc în memorie, îi citesc cărţile şi articolele de ziar şi mergem înainte.