Iulian Dămăcuş, un epigramist cu blazon

Poet, prozator, eseist, critic literar, epigramist, traducător, publicist. Profesor de limba franceză. La Gherla. Iulian Dămăcuş, căci despre el este vorba,a avut curajul, încă de la început, să „atace” mai toate genurile literare. Fără prejudecăţi sau complexe. Debutul absolut, cu epigrame, în revista „Urzica”, iarcel editorial, în antologia „Eterna epigramă”. Astăzi, scriitorul cu pricina deţine un onorant palmares editorial:5 volume de epigrame şi haiku, 6 de poezii, 4 cărţi de proză şi una de critică literară.Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Filiala Cluj.
Dar fiindcă ne referim la epigramistul Iulian Dămăcuş, îi vom pune „în cârcă” tot ceea ce a „comis” el în acest domeniu şi a aşezat în pagină de carte: „Epigrame” (1998), cu un Cuvânt înainte de Petru Poantă,„Beţivul haiku”, „Pânza de păianjen”, „Când singurătatea” şi „E plin paharul uitat”.Fără să mai punem la socoteală şi cele 16 antologii de profil, care-l includ.
Cel mai recent volum al său, despre care vom vorbi în continuare, este primul menţionatdeja: „Epigrame”. O reeditare,care va să zică (Napoca Star, 2016). Cu acelaşiCuvânt înainte (pentru care mulţi îl invidiază pe autor, între care cel dintâi sunt eu!) de regretatulPetru Poantă. Dacă ar fi după mine, aş reproduce in integrum acest text, ca să-l poată citi cât mai multă lume, dar îmi dau seama că acest lucru nu e posibil. Din motive lesne de înţeles. De citat, însă, îl vom cita (pe ici, pe colo, în punctele esenţiale, vorba lui Nenea Iancu), pentru că prefaţa sa nu este una de circumstanţă, ci un text aplicat.Adică, la obiect, cum s-ar zice.
Iulian Dămăcuş, un epigramist cu blazon (vă avertizez cu tot respectul!), abordează o tematică diversă. Adică, scrie despre orice, dar nu şi oricum! Inspirându-se din actualitatea cotidiană.Armele sale sunt:inteligenţa, umorul şi ironia fină. Iar epigramele din cartea pe care o analizăm acum sunt grupate în patru capitole: „Diverse”, „Definiţii”, „Despre alţii, despre mine”,„Epitafuri”. Şi o secţiune de „Traduceri”.Iar în încheiere, „Note şi comentarii”.
Epigramistul, „excelează în jocurile subtile ale limbajului (ca să-l cităm pe Petru Poantă), în surprinderea unor ambiguităţi ilariante ale realităţii prin situarea lor într-o anumită ambiguitate lexicală. Oferindu-ne şi exemple: „Până acum s-au descurcat/plătiţi, minerii au plecat:/Însă de-acuma ar fi bine/să intre guvernanţii-n mine!!!” (Opinia unei tipese din Valea Jiului). „Efectul umoristic (tot de la Poantă citire) nu constă în expedierea guvernanţilor la munca de jos, ci în omonimia cuvântului mine, care este pluralul de la mină, dar şi pronumele personal în acuzativ. Se observă imediat că al doilea sens, fără a-l anula pe primul, deturnează semnificaţia «logică», aşteptată, a versului final, acesta putând fi citit şi într-un registru scandalos-erotic. Poanta (mai susţine Poantă) se produce în genere pe alăturarea insolită a două evenimente şi răsturnarea semantică a unui cuvânt, precum în „Raison”: „În Gare du Nord la toilet’/ încasatoarea nu mi-a dat bilet./ Când i-l cerui, ea mi-a răspuns cu ciudă: /- Nu intri-n Europa, intri-n budă!”
Parodierea e un alt procedeu de realizare a comicului, ziceprefaţatorul, punându-ne pe tavă, în formă parodiată, un binecunoscut cântec sămănătorist: „Vară, vară,/ primăvară,/ Toate plugurile ară!/ Nu la noi, în altă ţară…” Sau parodierea unui testament. A unui act juridic, mai precis: „Acuma dar, când noi plecăm/ Româncelor, un sfat vădăm:/ Pe timp de pace sau război,/ Fiţi şivoi curve… Ca şi noi!” (Moştenire… Partidul Democrat propune legalizarea prostituţiei).
Dar, ca să nu mai lungim povestea, vorba lui Al. Cistelecan: ”Acest epigramism domesticit în fulguranţe japoneze e semn că prima dintre virtuţile lirice ale lui Dămăcuş rămâne inteligenţa (ce v-am zis!), pusă să speculeze pe seama realului. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Şerban Codrin, care, în prefaţa altei culegeri („Pânza de păianjen”), îl face pe Dămăcuş să «debordeze de inteligenţă şi ironie», deşi tocmai din placheta prefaţată ironia s-a retras şi a lăsat locul sensibilităţii picturale pure.”
Aşadar, unii spun una, alţii alta, dar ceea ce vă zic euacum (eu care am citit cartea dintr-o răsuflare, apoi am reluat-o cu creionul în mână), e sfânt! Cel mai bun distih de-aici, ba poate chiar din toate cărţile de epigrame ale lui Dămăcuş, se intitulează „Geografie”şi ar merita, cu prisosinţă, premiul pentru cel mai frumos distih!
Iată-l:„Pentru cei cu mintea-ngustă,/ Europa toată-i… pustă!”
Fără comentarii şi fără supărare!