Oana Roiban, o tânără floare, în eternitate ! Plouă și ninge cu durere peste Monor! S-a stins Lumina Lumii pentru familia Roiban

Nimic nu ar mai fi de zis! Cântecul spune că ’’de n-ar plânge inima/ nici ochii n-ar lăcrima/ da’inima-ncepe a plânge/ cu ochii nu pot învinge’’... S-a stins Lumina Lumii pentru Ilie și Chița, pentru Răzvan și pentru întreaga familie Roiban din Monor! Un fulger luminos, neomenesc a fost urmat de trăznetul insuportabil al rostirii omenești venită de departe pe undele telefonului: Oana! Oana nu mai...există! Oana a trecut în neființă! Cutremurul acesta a cuprins întreaga comunitate. Și nimeni nu își poate închipui, nu poate înțelege, nu poate accepta, nu se poate împăca cu această realitate...ireală! De ce tocmai acum în pragul nunții celei dorite, visate și plănuite? De ce tocmai acum în anul 26 al unei vieți în care a fost suprema bucurie a părinților, a bunicilor, a tuturor celor care au avut privilegiul de a-i vedea privirea de înger, de a-i cunoaște sufletul de aur, de a-i vedea fața de crin alb și pur? De ce tocmai acum când iubirea i-a copleșit așteptat și plăcut toată ființa? De ce tocmai acum când fercirea alături de Ionuț părea să fie Răsplata Bunului Dumnezeu pentru felul ei deosebit de a fi și de a trăi...?
Adevărul este că...nici un adevăr nu poate inlocui în astfel de clipe Durerea, durerea insuportabilă, inumană din sufletele neconsolate ale tuturor! Am cunoscut multă lume, mulți oameni minunați în viața aceasta, însă o ființă așa ca Oana Roiban n-am mai văzut! Era făcută din bunătate și ingenuitate! În privirea ei se putea citi, ca într-o carte, conturul unui suflet de înger. Am văzut-o dansând la ’’Baltagul’’, am văzut-o distrându-se cu noi, cei tineri sau cei in vârstă, am văzut-o în zeci de ipostaze în ultimii 15 ani! Mereu în privirea ei simțeam o vrajă reconfortantă: era sinceritatea și puritatea unui suflet coborât de pe tărâmul bunătății. Nu spun acest lucru doar acum! Acum îmi amintesc doar de aceste impresii sub impulsul devastator al noii realități!
Scriu aceste gânduri pentru a mă elibera eu însumi de o durere de nedescris, de mii de întrebări care nici pentru un ateu nu au un răspuns, dară-mi-te pentru un credincios! Întrebări care vin și revin, amplificându-se într-o avalanșă devastatoare și nu par a avea nici o ieșire izbăvitoare! În astfel de clipe Omul este chiar o Trestie, numai că nu mai este o trestie gânditoare cum spunea filozoful, ci este o trestie în bătaia vântului necruțător, care o îndoaie până la rupere. O trestie pe cale de a-și pierde nu numai rațiunea dar și Credința la ale cărei temelii o astfel de încercare sapă și zdruncină înspăimântător! Poetul Grigore Vieru, el însuși răpus nedrept pe Altarul limbii române și al Românismului în punctul culminant al maturității artistice, se întreba, atins de revoltă, dar căzut într-o impăcare cu destinul: Nu am moarte cu tine nimi / Dar ce ai face tu și cum ai trăi/Ce ai face tu și cum ar fi/ De-ai avea copii și ar muri? / Nu am moarte cu tine nimic/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i...
Doamne! Mi-am răsucit amar cuțitul în rana sufletului până în prăsele și am plâns în hohote! Nu se poate, mi-am zis! Este nedrept. Este de neînțeles. Este strigător la...Ceruri! De ce tocmai acum? De ce tocmai aici? De ce tocmai în această familie fără prihană să se petreacă un astfel de dezastru? M-am topit în toate culorile curcubeului: am fost negru de disperare, întunecat de tristețe, albastru de ...lipsa înțelegerii și a speranței, verde de furia oarbă și acuzatoare, galben de pustiirea gândurilor distrugătoare de energii, roșu de îngemănarea trupului istovit de furtunile din suflet. Dar nu am găsit nici un răspuns. Cât de mic. Cât de puțin consolator. Și m-am întors iarăși în mine. În sinea mea. Căutându-mă printre ruinele sufletului. Nu am găsit nicăieri o luminiță cât de mică, o luminiță care să-mi răspundă cât de cât consolator, măcar la întrebarea rostită cu calm și speranță: ce să înțeleg Doamne din toate acestea? În acel punct mi-am adus aminte de o clipă din copilărie: eram la Ocnița. Părintele Augustin, un preot înțelept ca un Apostol mi-a zis într-o zi: ’’copile, ai plecat pe drumurile aspre ale milităriei, ia acum aminte, oricât ar fi omul de necredincios în cea mai grea clipă a vieții sale se va întoarce in inima sa, in sufletul său acolo unde arde mereu o luminiță! Luminița aceea este chemarea, speranța și consolarea sădită de Bunul Dumnezeu! Este chiar El, Bunul Dumnezeu care, oricât ne-ar încerca, ne iubește nespus! Să nu uiți asta niciodată!’’ De multe ori de-a lungul vieții mele mi-au fost povață aceste cuvinte! Nu știu dacă pot fi de folos cuiva și în aceste zile, clipe, momente... Nu există însă nici o altă ieșire! Viața însăși pare a fi ajuns la capăt de drum pentru Ilie și pentru Chița. Dar nici noi ceilalți, din preajmă nu ne putem găsi calea spre consolare. Numai Bunul Dumnezeu cunoaște toate căile. Numai spre el ne putem îndrepta privirile și tulburarea sufletelor! Dar nu pentru a-l privi cu reproș. Nu pentru a căuta vreo explicație. Pur și simplu pentru a-i cere, imperativ dar cu smerenie: dă-ne Doamne putere și tărie de a trece peste toate acestea! Trimite-ne Doamne adierea Ta binefăcătoare în care să găsim un pic de alinare! Spune-ne, o, Doamne că Oana este sub privirea ta, în îmbrățișarea Ta binefăcătoare. Spune-ne Tu Doamne dar și arată-ne, cum sa suportăm această durere. În ce anume să găsim consolare? Cum să nu ne pustiim sufletele așteptând-o pe Oana? Pentru că de acum înainte Oana va fi așteptarea din ființa noastră, imaginea îngerului pe care Tu l-ai chemt la Tine. Dă-ne Doamne destulă credință să putem crede așa, să putem trăi cu povara aceasta și să poată fi suportabilă...
Nimic nu ar mai fi de zis! Durerea s-a prăbușit peste Monor și niciodată, de azi înainte, Lumea nu va mai fi cum a fost...
La Monor pe Luț îi tău
Din două lumini de său
Ziua plouă, noaptea ninge,
Nimeni nu le poate stinge
Numai inima când plânge.
De n-ar plânge inima,
Nici ochii n-ar lăcrima,
Da’inima-ncepe a plânge,
Și ochii n-o pot învinge.....

Doamne nu uita de noi!
Florentin Archiudean
..................................
Nota redacţiei: Oana Roiban locuia în Franţa, în Paris, cu logodnicul ei, Ionuţ Tanco, cu care urma facă nuntă la vară. Vineri, veneau spre Monor, dar nu au mai ajuns acasă, în apropiere de Debrecen în urma unui accident rutier, tânăra, de 27 de ani, pierzând lupta cu viaţa. Familia se află în aceste momente în Ungaria, pentru a aduce trupul neînsufleţit al Oanei, ce se află la morgă într-un spital din Debrecen. Cel mai probabil, înmormântarea va avea loc sâmbătă.