Dr. Andrei Suciu: Trăiesc bucuria împlinirii visului din copilărie

Pe doctorul Andrei Suciu îl cunoaşte multă lume. Nu numai din Lechinţa ci şi din satele de pe Câmpie şi de mai departe. E un om sociabil, cu mult respect, moştenit de la părinţii lui, ţărani din Corvineşti, dar şi cu multă înţelegere faţă de cei aflaţi în suferinţă. Întâlnindu-l şi discutând pentru acest interviu, am avut satisfacţia să constat că Andrei Suciu trăieşte bucuria unui om care şi-a împlinit visul din copilărie.

          - Care a fost acel vis, dl. doctor?

          - Visul meu, real sau în imaginaţia mea de copil de ţăran, a fost să mă fac doctor, să vindec pe cei bolnavi. Încă de la 7-8 ani lucram cu ai mei în treburile gospodăriei. Tata, ţăran bine înfipt în ogorul strămoşesc, mă ţinea mereu pe lângă el. Când am mai crescut, am avut sarcini mari, cu vacile şi cu oile la păscut, iar mai apoi la Gostat, la lucru. Aşa făceau majoritatea tinerilor din sat. Părintele meu, ţăran cu puţină carte, dar cu multă minte, un om foarte credincios, mă obliga mereu când mergeam cu vacile să-mi iau şi o carte. „Să citeşti, că doar nu o să stai să te uiţi la soare!”. Am deprins de mic dragostea de a citi, ceea ce mi-a folosit de-a lungul vieţii. La Beclean, unde am urmat liceul, am avut norocul să dau peste doi profesori cu totul deosebiţi, cărora şi acum, deşi sunt plecaţi la ceruri, le port o recunoştinţă cu totul specială. Este vorba de dirigintele şi profesorul de română Bolog, care ne îndemna mereu să citim şi de prof. de chimie - Mizgan, un savant în domeniu, care mi-a insuflat ca nimeni altul, dragostea faţă de viitoarea profesie.

          - Aţi terminat liceul şi aţi intrat la Medicină, la Târgu Mureş, iar după şase ani, în 1978, aţi fost repartizat ca stagiar la Spitalul Judeţean din Bistriţa, apoi la Tiha Bârgăului şi pe urmă la Rebrişoara, Rebra, Parva. Cum aţi reuşit să vă implicaţi în viaţa acestor oameni, în viaţa comunităţii săteşti?

          - Nu mi-a fost greu. Şi eu tot de la ţară am venit. Cum  spuneam, din Corvineşti, un sat cu oameni deosebiţi, foarte harnici şi buni gospodari. Atât pe Bârgău, cât şi pe Valea Someşului am întâlnit oameni foarte respectuoşi. La Rebrişoara pot să spun că a fost, pentru mine, raiul pe pământ. Am trăit aici visul meu din copilărie. Eram la Parva şi priveam cum de pe văi şi dealuri înalte coborau pe cai femei cu copii, venind la doctor. Parcă o vedeam pe Fefeleaga lui Agârbiceanu. Aici mi s-a confirmat zicerea unui filozof român că într-adevăr veşnicia s-a născut la sat.

          - Dar, domnule doctor, „raiul” n-a durat mult şi în 1982 aţi ajuns la Lechinţa, un fel de Capitală a zonei. Dintr-o comună cu un singur medic, aţi venit la Lechinţa, unde funcţiona un spital, casă de naşteri, erau mulţi medici, cadre medicale.

          - Într-adevăr, am ajuns în „Parohia” renumitului doctor Măgheruşan. Atunci eram şapte medici, iar la Casa de Naşteri veneau pe lume anual 100-120 de copilaşi. Am reuşit să fiu de folos bolnavilor, zi şi noapte, aşa cum, cred că fac şi în prezent. Dar astăzi altele sunt condiţiile, sistemul sanitar a cunoscut unele transformări, deşi nu totdeauna în bine sau numai în folosul bolnavilor. Situaţia este cu totul alta. La cabinetul meu am înscrişi 2300 de pacienţi şi tot atâţia şi soţia mea. Zilnic, consult, conform planificării, până la 20 de bolnavi. Dar n-ai dreptul să refuzi un pacient. Este şi împotriva Jurământului lui Hipocrate. Bolnavul nu vine la cabinet să mă vadă (mai sunt şi cazuri când vin să-mi mulţumească), dar ei vin fiindcă sunt în suferinţă, au o problemă cu sănătatea. Mă confrunt zilnic cu cazuri şi cazuri. Unele le rezolv, altele le trimit mai departe la specialişti. Am avut şi situaţii cu totul deosebite. Spre exemplu, un inginer din Lechinţa a fost înţepat de o albină şi a intrat în stop cardiovascular. A fost o luptă contra cronometru. Iar cu mijloacele pe care le-am avut la îndemnână l-am readus la viaţă.

          - Dr. Suciu, aveţi 38 de ani de practică medicală, aveţi toate gradele profesionale, aşa că puteţi vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre hibele sistemului sanitar.

          - Sunt binecunoscute şi m-aş referi doar la câteva: lipsa medicilor şi a asistentelor medicale, mulţi preferând să plece la un trai mai bun. Este o mare şi dureroasă realitate. Cauzele rezidă în primul rând în salarizare, în dotarea uneori defectuoasă, în defăimarea medicilor, în inexistenţa unei gândiri de perspectivă, în organizarea ineficientă, uneori, în folosul pacienţilor, a sistemului sanitar în ansamblu. Cred, totuşi, sunt din fire optimist, că se vor găsi soluţii şi oameni competenţi pentru a vindeca rănile care mai există încă, din nefericire, la noi. Cred asta cu toată puterea, altfel...

          - În această lună împliniţi 65 de ani (la 22 august). O vârstă frumoasă, urmează, vrem nu vrem, şi pensionarea. De-a lungul anilor, ştiu asta, aţi respectat un program strict, având şi câteva tabieturi.

          - Şi acum îmi respect întru-totul programul zilnic. De masă şi de muncă. La 5.30 trezirea (m-am obiţnuit de acasă, de la ţară). La 6.30 răsfoiesc (acum pe internet) presa, reviste de specialitate, lecturi dătătoare de optimism, la 7.30 la serviciu, am boala serviciului, seara mişcare, teren, pacienţi (când este cazul). Am şi câteva „ciudăţenii”, ca să le spun aşa: de vreo 15 ani nu mănânc pâine, consum multe fructe şi legume (din grădina proprie), luni, miercuri şi vineri nu consum băuturi alcoolice (deşi, spun specialiştii, un pahar de vin roşu pentru femei şi două pentru bărbaţi zilnic micşorează riscul de boli cardiovasculare), consum legumele fără sare, în fiecare duminică sunt la biserică etc.

          În concluzie aş dori să spun că, deşi toate guvernele post decembriste au clamat că sănătatea este o prioritate naţională, sistemul sanitar românesc suferă încă. Ca atare, sunt de părere că acesta, sistemul sanitar, prin instituţiile abilitate, trebuie să manifeste o mai mare grijă faţă de pacienţi şi deopotrivă faţă de medici.