Potârnichile lui Stalin și procentele lui Dăncilă

În Sărbătoarea neînsemnătății, un roman al lui Milan Kundera, aflăm povestea celor douăzeci și patru de potârnichi, dezvăluită de Hrușciov în Amintirile sale. Despre ce este vorba? În momentele de răgaz, lui Stalin îi plăcea teribil să le povestească tovarășilor săi apropiați fel de fel de întâmplări din viața lui particulară; hazlii, ciudate și provocatoare. Într-o zi, tiranul comunist are chef de vânătoare. Cum era iarnă, se îmbracă bine, își pune schiurile, își ia pușca și, după ce parcurge vreo treisprezece kilometri, vede, în fața lui, într-un copac, niște potârnichi. Numără douăzeci și patru. Numai că, ghinion, Stalin n-are decât douăsprezece cartușe. Omoară jumătate din potârnichi, face cale întoarsă după încă o duzină de cartușe, revine la locul unde se afla copacul găzduitor de zburătoare și le omoară și pe celelalte douăsprezece. Din relatarea lui Hrușciov, nimeni din auditoriu n-a avut curajul să riposteze, să atace minciuna sfruntată – o glumă, de fapt – a temutului șef. Doar el, Hrușciov, îndrăznește, după cum afirmă în Amintiri, să pună o timidă întrebare. „– Cum? Chiar vrei să zici că potârnichile au rămas acolo, pe cracă?      – Întocmai, răspunde Stalin, rămaseră cocoțate în același loc.” Toți rămân perplecși la auzul unei asemenea gogorițe, dar tac mâlc, prea fricoși să-și înfrunte stăpânul. Prind „curaj”doar la veceu, acolo unde toți acei „eroi ai biroului politic” puteau să strige cât îi țineau bojocii:  „A mințit! A mințit!” și „să rostească cu glas tare tot ce gândesc”, să-l trimită la dracu pe Stalin, ușurându-se nu doar de urina ce le umplea vezica, ci și de furia ce clocotea în ei la auzul minciunilor sale.

Îmi vine-n minte snoava celor douăzeci și patru de potârnichi de fiecare dată când actualii politicieni aruncă în urechile mulțimii, cu vădită insolență, baliverne vizând nivelul de trai din spațiul nostru mioritic. Când premierul Vasilica Viorica Dăncilă a declarat că puterea de cumpărare a românilor a crescut cu 8,7 % în urma majorării salariilor și pensiilor, grație avântului economic, în loc de procente vedeam potârnichile rămase pe creangă în așteptarea lui Stalin. Asemenea acelor păsări rămân și banii în buzunarele noastre după ce bifăm lista de cumpărături, deși, potrivit spuselor premierului, cumpărăm, cumpărăm și bănuți tot mai avem. De parcă îți vine să fredonezi „viața noastră este roz ca statuile de bronz”, încât te surprinde  nedumirirea premierului  că românii din diaspora nu revin în țara unde, cum zicea odată autorul unei binecunoscute epopei, „Râuri de lapte dulce pă vale / Curg acolo și dă unt păraie. / Țărmuri-s de mămăligă moale, / Dă pogăci, dă pite și mălaie!”. Sau cum zicem noi acum: să joace hora bunăstării de pe-aici, rânduită de mitici, c-o așa economie, uriașă pe hârtie, un tigru ce înspăimântă Europa cea plăpândă!

Iată două minciuni, distanțate-n spațiu și timp, rostite de puterea ridicată sub aceeași culoare, putere ce nu s-a sfiit să înfigă când nu te-aștepți cuțitul în viscerele poporului, cum zicea un jurnalist, și să susțină că, de fapt, acel gest nu e decât o tandră îmbrățișare. Numai că între minciuna lui Stalin și minciuna premierului vremurilor noastre e o vădită diferență de nuanță. Acea minciună a tiranului sovietic, rostită cu intenția de-a stârni râsul – un fel de supapă sub povara sa de cruzime –, oricât de greu ne vine să o acceptăm, e una inocentă și aproape frumoasă. Pe când cea a premierului nostru e una odioasă și macabră. Odioasă, deoarece ne crede un popor de ignoranți ce poate fi manipulat, ca o turmă de oi, de șleahta de incompetenți proțăpită în pomul înavuțirii frauduloase. Macabră, fiindcă intenționează să ne ia și ultima fărâmă de speranță, îngropându-ne în cunoscuta ficțiune a unui „viitor strălucit” ce ne-a fost declamat în vremurile cenușii de altădată.

Dacă snoava lui Stalin îți trezește râsul ațipit sub aceste vremuri mafiote, discursul despre îndestulare al premierului ți-l șterge de pe chip într-o clipită, lăsându-te mai trist, mai indignat. Ascultând-o pe înțepenita de Viorica Vasilica Dăncilă înșirând acele cifre măsluite, scăldându-se în apele mincinoase ale unei guvernări menite-a ne prosti, ai brusc senzația că prosperitatea, de care face atâta tam-tam în declarațiile-i de presă, seamănă leit cu hainele cele noi ale împăratului din celebra poveste a lui Anderson. Și cum să te amuze asemenea discursuri când tu ești luat drept prostul „împărăției” tocmai de țesătorii-dregători ai prostiei?