O zi mult prea friguroasă

Dacă azi mi-am propus să fiu fericit, n-aveam motive să cred că n-o să fie aşa. Am făcut dragoste cu Nadia când încă nu s-a luminat şi câinele schelăia prin curte de foame. A fost o noapte în care şi vidul n-ai greşi dacă ai spune că s-a prefăcut în ţurţuri, în măsura în care vidul are ceva cu Deania, cu noi. Ne-am iubit după săptămâni de uitare a ceea ce suntem, aspiraţi de facturi şi chitanţe, de strategiile de dezvoltare ale firmei, dar şi de grija pentru Ioana, fetiţa noastră, bolnavă de varicelă. Îmi era milă de Ioana cum suferea la cei 5 ani ai ei.

- Ies. Ciao.

- Să nu uiţi să-mi aduci alune, spune Nadia.

În ultimul moment m-am gândit să merg pe jos la serviciu. Simţeam nevoia să mă mişc, dar îmi şi plăcea să respir aerul dimineţii. Era 8 fără ceva, nu mă grăbeam, eram propriul meu şef.

- Aurel, aşteaptă-mă, îl aud pe vecinul Claudiu. Aleargă încet după mine, mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt, cum am citit că alergau şi pieile roşii. Este agent de asigurări. Începe să-mi zică de ultimul contract gras semnat, vorbim cam aceeaşi limbă, asigurările şi publicitatea, branşă în care lucrez, nu sunt ca şoarecele şi pisica. Obişnuim să ne pasăm ponturi. Lui i s-a stricat maşina, un Fiat cumpărat de curând şi are de ce să înjure. Stăm la 10 minute de centru, la pas normal.

- Ce sulă de frig…, îşi clănţăne dinţii.

- Dacă are sulă, nu-s homo şi nu mă impresionează… Îmi convine, i-o întorc.

- Eşti stropşit.

- Ba. Sunt fericit, îi arunc.

Claudiu mă priveşte întrebător, însă nu sunt dispus să-i dau detalii.

- Ahaaa, aţi făcut prostii de dimineaţă, concluzionează privindu-mi faţa.

Îmi ia tăcerea ca pe-o confirmare, şi râde, şi mă bate pe umărul stâng, şi simt cum mi se lipesc nările de ger, şi-mi întinde o ţigară. O aprind, deşi nu prea fumez, iar hârtia ei se umezeşte de la respiraţie.

- Îţi dă mâna să te plimbi după sex, eu… Numai chef de umblat…

- Mă, eşti ca o cloşcă pe ouă, zic. Acum râd şi eu. Suntem la câţiva metri de trecerea pe calea ferată, doar noi doi. Bariera este lăsată. Vedem un tren care se apropie repede. Este foarte aproape.

- Trecem?

- Trecem. Sări!

Un ţipăt şi scrâşnitul unor frâne. Chiar în spatele nostru, apărută nu ştim de unde, Sorana, o fetiţă a unei cunoştiinţe, plânge, apucându-ne de mâini. Între linii e sânge, un ghiozdan, hăinuţe.

- L-a tăiat trenul pe Sorin, strigă fetiţa.

Sorin este fratele ei mai mic, de 7 ani. A fost. Ţigara mi-a ars degetele.

- Nenea Aurel, nenea Claudiu, ne-am luat după dumneavoastră, hohoteşte Sorana.

Mi-am simţit capul aruncat într-o parte, braţele în sus, decupate de corp, şi apoi s-au adunat toate, s-au legat la loc, însă nu mai eram acelaşi. Claudiu râcâia pământul cu vârful bocancilor. Se auzeau sirene, şi-au început să fâlfâie halate albe, şi unii strigau şi nu înţelegeam ce strigau. Claudiu plângea şi-şi sufla nasul sau se prefăcea că-şi suflă nasul ca să-şi ascundă lacrimile.

N-am mai văzut-o de atunci pe Nadia. N-o să mă întorc niciodată în Deania. Şi beau, şi beau.