Olimpiu NUȘFELEAN: Salariile umflate umflă șpăgile

Presa relata prin noiembrie anul trecut despre un chirurg dintr-un destul de mare oraș al nostru, care a pretins șpagă de la o pacientă pe care a operat-o. Operația nu a fost ușoară și, desigur, salvatoare pentru pacientă. Dar chirurgul a pretins o șpagă la care pacienta și cei apropiați nu s-au așteptat. Era vorba de vreo 10 mii de lei. Doctorului i-au fost date repede 2 mii de lei, promițîndu-i-se că restul îi va fi adus cît de repede, la o clinică privată. Medicul şpăgar, la prima tranșă a șpăgii, „Nu s-a ferit de nimic. A luat banii, i-a băgat în buzunar.” Și medicul a fost de acord să aștepte restul banilor. Numai că un apropiat al pacientei, firește, a apelat la poliție. Cu ajutorul polițistului Marian Godină, celebru pentru relația lui cu scrisul, medicului i s-a înscenat un flagrant, care a fost un succes. Pentru poliție, nu pentru chirurg. Nu știu ce s-a mai întîmplat cu cazul respectiv, dar e bine că presa l-a semnalat.
Legea e clară: este interzis ca personalul medical să primească (că pretinde sau nu în mod direct) atenții pentru serviciile prestate, servicii pentru care este plătit generos pe statele de plată de la slujbă. Cultul șpăgii trebuie eradicat din societate, fie că societatea e românească sau nu. Din toate domeniile de activitate. Mai ales după ce salariile, în anumite domenii, au crescu cu generozitate. Mai greu cu… Parlamentul. Spunînd acestea, trebuie să mărturisesc o opinie strict personală: nu cred că obiceiul cadourilor va fi scos din mentalul românului. Obiceiul cadoului, nu al șpăgii. Dacă beneficiezi de un anumit sprijin, punctual și chiar remunerat de stat, nu cred că faci un gest lamentabil dacă oferi cuiva un mic cadou – un buchet de flori, o ciocolată, un litru de palincă sau un whisky, un caș (dacă ești oier) sau nu știu mai ce. O carte, deoarece, să știți, și cărțile pot fi făcute cadou. Cu condiția ca „atenția” să fie făcută fără nici o obligație din partea părților. Pentru un medic, o asistentă sau îngrijitoare dintre-un spital, un profesor, o doamnă de la un ghișeu, sau pentru oricine altcineva care, într-un anumit moment, face un gest necondiționat pentru tine. Te revanșezi, dar nu ca obligație sau ca practică necinstită, ci ca un semn de mulțumire (în plus), știind că actul pentru care aduci mulțumiri a fost remunerat corespunzător, pe linie profesională. Există medici care, fără să fie de gardă, dau o fugă la spital să vadă ce le fac pacienții... Situațiile pot fi din cele mai diverse, dar ele nu trebuie create în mod special, dedicat, cu țintă precisă. Lucrurile astea se mai reglează în societate. Cele mai multe persoanele… vizate știu să se țină departe de orice tentație.
Am făcut un mic ocol situațional, dar tema rîndurilor noastre încearcă să vizeze efortul – real sau fals? – al autorităților de a eradica șpaga și, mai ales, de a crea motivații în plus pentru cei care activează în domenii cheie ale societății, acolo unde este nevoie de prestația lor competentă. Medici, dar mai întîi magistrați, polițiști, cărora le-au fost sporite veniturile salariale de către angajatori, pentru a-i motiva mai bine în activitate, a-i ajuta să se îndepărteze de practici care nu au legătură cu etica, în general sau profesională, să rămînă în țară, unde este nevoie de aportul lor de specialitate. Vorbesc despre plecarea din țară, dar nu știu ce ar face un judecător român într-o altă țară… Unii dintre cei care beneficiază de retribuții peste obișnuit nu-și onorează încrederea acordată de către societate. Cîndva, în urmă cu ani, mă amuzam aflînd că guvernul mărește retribuția magistraților, ca să nu fie furați de tot felul de ispite – firește că bănești – exterioare, care să le compromită judecata. Unele exemple aduse de presă ulterior mi-a hrănit amuzamentul. Te amuzi, ce să faci altceva?
Sporirea salarială peste măsură acordată unei categorii profesionale (mai restrînse?) este totuși rezultatul unei rațiuni greșite. Unui om, mai ales educat de filozofia capitalismului sălbatic, oricîți bani i-ai da, nu-i ajung niciodată. Dacă nu-i utilizează imediat, îi pune la ciorap - banii, în bănci, în afaceri care să i-i înmulțească. Nu contează în ce scop. Nici nu mai mergem cu supozițiile la pensiile speciale. Ce-l motivează pe, să zicem, un chirurg bine plătit, care își poate permite chiar el să-și plătească participări la simpozioane internaționale, să condiționeze plata unei șpăgi de la un suferind care își drămuiește cum poate veniturile modeste? Ce-l motivează pe un Arșinel ca, pe lîngă pensie – cît o fi ea -, pe lîngă indemnizația de merit artistic, să vrea și pensie/ajutor de revoluționar (?), ajutor de handicap (?), salariu de șef adjunct (la 82 de ani)? Cu toată simpatia pentru prestația artistică, nu-l mai poți vedea – la vîrsta lui - competitiv în managementul artistic. Nu-l interesează doar prestarea… actoriei, ci (și) venitul de șef.
Acordarea de retribuții peste o decența specifică unei anumite societăți, retribuții anti-șantaj, anti-șpagă este inutilă și neproductivă. Și aceasta mai ales dintre-o motivație ce ține de psihologie și pe care decidenții nu o văd. Retribuția „babană” (să mi se ierte termenul, dar culoarea lui e binevenită) schimbă psihologia celui care o primește. Ilustrul chirurg, prins în flagrant cu șpaga, pomenit la începutul rîndurilor noastre, nu se mai vede ca un retribuit pentru ceea ce s-a angajat să facă atunci cînd a intrat pe statul de plată al unui spital. Retribuția umflată îi umflă poziția. Îi sporește prestația – în ochii lui. Se umflă orezul din el, cum ar zice prozatorul Cornel Cotuțiu. Și el începe să se comporte la nivelul acestei prestații „umflate”. Și, ca atare, sporește sumele pe care le cere ca șpagă. Cerere indusă de o auto-evaluare de la nivelul retribuției preferențiale și nu al profesiei, al obligațiilor profesionale. Mărirea irațională a retribuțiilor și pensiilor (speciale) sporește nivelul șpăgilor pretinse. Văzînd că statul a fost generos cu el, „angajatul” ar trebui ca și el să fie (mai) generos cu pacientul. Dimpotrivă, el devine mai pretențios. Așa, dintr-un condei. Dintr-o impertinență. În loc ca obrazul să-i fie mai subțire, acesta devine mai gros. Fără nici o bătaie în retragere.
Desigur că, dacă statul ar avea rațiune, prin cei care îl țin pe linia de plutire, lucrurile ar putea fi reglate destul de simplu: un sistem echitabil de valorizare a muncii. Toți cei care muncesc în și pentru țară au dreptul la o răsplată decentă, în funcție de importanța muncii fiecăruia. Un sistem de retribuție echilibrat, într-un raport de, să zicem, 1 la 12, ar putea regla retribuțiile și ar însănătoși societatea, în care fiecare să fie mulțumit cu ce cîștigă pentru retribuția sa. Doar țăranul de la plug (care plug?) n-o să jinduiască niciodată salariul unuia aflat la cîrma țării (care cîrmă?). Dar, dacă societatea ar fi sănătoasă, ce am mai face cu medicii bolnavi de propria importanță, care iau șpagă? (Întrebare retorică!... care ar putea ascunde alte întrebări.) Șpagă, nu cadouri simbolice. Medici, sau alții de seama lor. Șpăgari, nu profesionaliști serioși. Profesionaliștii serioși merită să fie răsplătiți serios de societatea care este chemată să le acorde recunoștință pentru ceea ce aceștia învață și pentru ceea ce fac.
De luni și ani se duc în presă, mai ales la tv, discuții despre mărirea pensiilor. Fără nici un folos. Pentru pensionari. Opiu în ochii pensionarilor. Nu se face nimic. În cazul pensiilor – și salariilor – nesimțite. Nu duce nimeni o campanie de bună structurare a retribuțiilor. Aici e nevoie de o revoluție. O revoluție parlamentară și guvernamentală. Dar cine vrea o… revoluție politică? Făcută de politica în exercițiu. Nu schimbări de regim sau de echipe guvernamentale. Schimbări de determinare.