Olimpiu NUȘFELEAN: Salarizarea – o problemă națională!

Intrarea în febra alegerilor anticipate a redus o parte din interesul dedicat salarizării și pensiilor acordate de stat, dar tema nu rămîne fără impact în viața noastră (publică). Despre salarii se va vorbi mult și bine, se vor face unele ameliorări, dar tensiunea socială generată de acestea nu se va stinge cîtă vreme politicienii nu vor căuta și găsi o soluție radicală, soluție de care activitatea politică nu se arată interesată. O rotire în cercul vicios al recompensei muncii va continua, se pare, la nesfîrșit. Și asta deoarece nimeni nu-i interesat să așeze lucrurile într-o bună ordine. Lipsa de ordine permite proliferarea jocurilor de culise, a acordării unor privilegii punctuale, motivate de interese personale, de grup sau de clan.
În analiza și comentarea salarizării trebuie să pornim de la evidența că statul este o mașină care trebuie să funcționeze constant. O mașină care trebuie, prin orice acțiune, menținută în stare de funcționare. O mașină care nevoie de funcționari, de administrație, armată, școală, sănătate, poliție, justiție. Statul va fi interesat mereu să-și recruteze actanții în orice condiții, de orice factură ar fi aceștia, apelînd la practici specifice. Dacă orizontul de recrutare a actanților se restrînge sau își diminuează competențele, ei, bine, din acest orizont se vor extrage – cu toate eforturile – funcționarii care mențin lucrurile în picioare. Cu recompensarea generată de starea lucrurilor.
Plata muncii desfășurate în și pentru stat este și ea o problemă națională. Recompensezi pe cei care te alcătuiesc cu/ din fondurile bănești pe care le ai. Ca stat, ai o configurare (structurală), o muncă de prestat și o sumă de bani – limitată desigur – cu care plătești serviciile (administrative, educaționale, militare etc.) Cu banii avuți la dispoziție menții statul fie într-o stare de continuă ameliorare/ perfecționare, fie într-o stare „normală”, echilibrată, de eficiență constantă – cum e Elveția, de exemplu -, sau într-o stare de avarie, de continuă cîrpeală, cum este la noi.
Banii disponibili îi dirijezi spre profesiile de care ai nevoie, distribuiți după anumite criterii. Criteriile de distribuție au ajuns la noi – în țara noastră - într-o mare confuzie, întreținută spre fericirea celor care nu lucrează cu conștiința curată. Cum poți face o plată? În funcție de meserie/ profesie, de studii și de valoare socială. O meserie sau o profesie implică mai mult sau mai puțin efort, mai multă sau mai puțină responsabilitate, risc și consecințe. Una e =, să zicem, să mături o sală de ședințe, și alta să ai în mînă – la figurat și la propriu – inima unui om sau să alergi cu pistolul un hoț. Deși și o femeie de serviciu poate să pună în pericol o sală de clasă sau școală cu substanțele folosite pentru igienizare. Iar dacă suntem în zona femeilor de serviciu, cu ce e mai puțin importantă sau riscantă munca lor în comparație cu munca unui director (de școală). De felul cum își fac acestea serviciu depinde sănătatea copiilor sau a profesorilor. Cu ce e mai puțin stresantă munca unei învățătoare sau a unui profesor (care au în atenția soarta unor copii, în formare) și munca unui judecător? Cu ce e mai ușor să cîntărești zi de zi cunoștințele a zeci de copii față de dosarele unor „inculpați„ Care e diferența între eroarea făcută într-o parte sau alta? Sunt multe lucruri de luat în seamă. Desigur că pregătirea academică îți cere mai mult timp de studiu și o pregătire continuă, de-a lungul profesiei, realitate ce trebuie recompensată. Un profesor sau un medic trebuie să învețe toată viața și această evidență solicită cheltuieli în plus, pe care statul – dincolo de perfecționarea proprie pe care trebuie să o asigure – este obligat să le ia în seamă și să le compenseze, finanțeze prin salarii. Eficiența socială, rolul social al profesiilor diferă evident. Această diferențiere se face prin practica și necesitățile actuale, dar și prin tradiție. Tradiția conturează lucruri apărute și verificate în timp, în relațiile cu realitățile culturale ale unei societăți sau ale unui popor. Nu poți aplica aceleași unități de măsură pentru activitatea unui artist sau a unui chirurg. Dar tradiția și, în același timp, viața de zi cu zi ne spun că ambele profesii sunt necesare. Un poet nu poate să opereze un om nici măcar de hernie, dar nici un chirurg nu poate să cînte într-un spectacol de operă pregătit de-a lungul a mai multor luni. Un preot nu poate să interogheze un ucigaș, dar nici un polițist nu poate spovedi pe același ucigaș. Trebuie avut în vedere și că nu oricine este în stare să lucreze într-un serviciu secret. E vorba de instrucția urmată, de psihic etc. retribuțiile trebuie diferențiate cu mare grijă.
Diferențele există, dar ele trebuie așezate într-o dreaptă măsură. Și în funcție de această măsură, distribuiți banii de către stat. Ăștia sunt banii, astea serviciile! Plătim din cît avem, pe toți cei de care noi – statul – avem nevoie. Fără privilegieri. Cei nemulțumiți vor să plece? Să plece! Dar fiți siguri că nu o să plece parlamentarii sau primarii, ași în grija pentru propriile privilegii. Se vede clar. Prima grijă a parlamentarilor după ce sunt aleși este să-și mărească salariile. Și apoi să-și drămuiască sporurile la pensii. Și să sporească motivația salarială a primarilor. Nu se spune nimeni nimic de faptul că un parlamentar sau un primar n-au promis în perioada alegerilor că, ei, dacă vor fi aleși, prima grijă va fi să-și mărească salarul. Vorbesc mereu de autostrăzi, care nu se fac, și nu vorbesc de propriile sporuri salariale, care se fac. Și ei sunt statul, alegătorii sunt muncitorii de la întreținere, ei ajută mașina statului să meargă în continuare. Ar trebui să fie mai atenți.
În ultima vreme – n-are importanță sub ce partid – au început să se facă unele „îndreptări” salariale, cum ar fi la medici sau la profesori. Dar s-au păstrat sau au sporit salarizările nerușinate, la stat, sume incredibile care nu știm dacă îi fac pe destinatarii lor incoruptibili în prestațiile desfășurate în slujba statului. Corupția roade harnică postamentele multor demnitari, urcîndu-i, trufașă, pe niște postamente de aer. Cine și cum poate regla asemenea disfuncții? Dincolo de vorbe, vorbe, vorbe…
Un raport de 1 la 12 cred că ar fi echitabil în domeniul retribuțiilor salariale din statul nostru. Un salariu la stat n-ar trebui să fie mai mare de 12 ori decît cel mai mic salariu. Astfel s-ar reglementa și răspunsul la nevoile oamenilor, și prețurile, și mersul societății noastre. Așa cum salariile mari pot ajunge nerușinate, și salariile mici sunt de rușine. De rușine pentru statul care își plătește cu sume derizorii cetățenii. Vor fi retribuții mai mari în sectorul privat? Foarte bine. De acolo vor veni spre stat și impozite mai mari, adunate dintr-o bază de retribuție să zicem mai… generoasă. Oamenii care lucrează la stat au motivația lor, dincolo de glumele care se pot face aici, găsesc argumente care nu țin stric de sumele primite pentru munca prestată. Există o zicală potrivit căreia un angajat (la stat sau la privat?, n-are importanță) recunoaște: mă, oricît de mic ar fi salariul, noi tot mai puțin lucrăm decît suntem plătiți. O asemenea mentalitate rezistă în fața exemplelor celor care, aflați în funcții înalte de decizie, zic: măi, oricît de puțini bani ar fi, noi tot luăm pentru noi cît mai mulți. Și dacă nu-s în țară, luăm și din fonduri europene. Bineînțeles că persoanele care accesează cinstit, prin proiecte serioase, fondurile europene nu intră în exemplele noastre.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5