Pagini de istorie orală despre calvarul Bisericii Blajului în anii comunismului

,,Cel mai tare m-au impresionat relatările despre felul în care parohii uniți au fost obligați să-și părăsească bisericile, cum o făceau cufundați în lacrimi…” (Ana Blandiana)

Recuperarea memoriei referitoare la calvarul Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului, prin mărturiile directe ale celor care au parcurs ,,deșertul” interzicerii ei, a urmașilor acestora sau prin amintirile membrilor familiilor care au asigurat în ,,catacombe” perenitatea ,,bisericii tăcerii”, constituie scopul volumului ,,Rămâi cu noi, Doamne!” (Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2019), proiect coordonat de profesoarele Rodica Silvia Botezatu și Marieta Simina Tătar. Cartea este rodul muncii membrilor Departamentului de Voluntariat Biserica Greco-Catolică ,,Bunavestire” Bistrița.
Am aflat prima dată despre acest volum citind în paginile revistei ,,Mesagerul Sfântului Anton ” un articol al Anei Blandiana, despre acesta, de fapt, prefața cărții.
Poeta amintește de ,,Povestirea Părintelui Grigore Zăgrean” și mi-am dat seama că este vorba de tatăl meu.
Personalitatea ecleziastică care domină aceste mărturisiri este Episcopul Iuliu Hossu, un ,,sfânt al Ardealului”, cum îl numește Pr. Dr. Coriolan Mureșan, din Dublin. Drama Episcopului, cu ,,Biserica furată”, este asociată cu a preoților și a credincioșilor săi. Remediile tragediei naționale, eliminarea Bisericii Blajului, nu puteau să fie decât speranța și ,,tăria în credință”: ,,o lungă, mângâietoare și neobosită speranță, exprimată prin rugăciuni și prin servicii divine ținute de preoții noștri în ascuns, prin case și pivnițe știute numai de acei care trebuiau să le știe.” (Virgil Rațiu).
Mărturiile celor intervievați încă în viață emoționează, sunt pline de dramatis, ele ,,vin să întregească modelul de credință și de patriotism pe care-l reprezintă Cardinalul Hossu” (Pr. Ioan Vasile Frișan). Părintele Grigore Zăgrean, preot în Șopteriu, este silit în octombrie 1948 să predea cheile bisericii autorităților locale și va celebra liturghiile în cimitir: ,,Tot acolo făceam împreună cu credincioșii rugăciunea Rozariului, în fiecare seară”. La argumentația preotului venit din București să-i ia locul :,,mi-a spus să-mi dau seama că mănânc pâine în Republica Populară Română”, preotul alungat din biserica lui, i-a răspuns: ,,conștiința mea îmi dictează să ascult de legea divină”. După plecarea învățătorului și a primarului, preotul de la București îl felicită pe tatăl meu ,,pentru tăria dumitale în credință”. Îl previne că ,,va avea mult de suferit”. Preotul Zăgrean i-a răspuns: ,,Sunt gata pentru orice suferință chiar și cu sacrificiul vieții, pentru convingerile mele de credință”.
Preotul Gheorghe Crișan se ascunde luni de zile pe la rude, prin vii, în fân, dar continuă să boteze și să cunune clandestin în Visuia și în Copru. Se preocupă de pregătirea pentru hirotonire, în clandestinitate, a unor tineri studenți. Preotul Teodor Pop scos din biserică, liturghisește acasă, mai ales noaptea, la Fântânele ( Alexandru Sângeorzan). ,,Farsa unificării” cu Biserica Ortodoxă este dezmințită prin adevărul evenimentelor din 1948. În localitatea Cuzăplac, tabelul ,,trecerii” la BOR avea ca antet ,,sprijin după război”, mărturisește Pr. Dr. Coriolan Mureșan, iar când preotului Grigore Zăgrean i se cere să evacueze și casa parohială, niciun credincios nu era trecut la BOR.
Credincioasele Eugenia Biriș și Maria Groza din Fântânele asistă la ultima predică din 15 august 1948 de la Nicula a Episcopului Iuliu Hossu, reținând imprimate în memorie previziunile viitorului Cardinal: ,,Ne vor scoate din bisericile noastre și ne vor batjocori, dar să fim tari în credință”. Emoțiile acelor momente sunt însoțite cu lacrimi: ,,iar clopotele băteau tot timpul și oamenii plângeau și Episcopul; și așa a fost despărțirea într-o mare jale”.
Aceste atitudini ferme au asigurat continuitatea Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate: ,,Viitorul acestei biserici a început din momentul interzicerii ei…viitorul ei nu a luat niciodată pauză” (Rodica Silvia Botezatu).
Ana Blandiana este impresionată de ,,relatările despre felul în care parohii uniți au fost obligați să-și părăsească bisericile cum o făceau cufundați în lacrimi”.
Relatările despre Episcopul Iuliu Hossu, deși se referă la întâmplări reale, au parcă uneori în jurul lor și o aură legendară. Preoții și credincioșii își caută Arhiereul, care după perioada de detenție de la Sighet are domiciliul obligatoriu în mănăstiri ortodoxe. Preotul Grigore Zăgrean îl vizitează în 15 ianuarie 1970, la Mănăstirea Căldărușani. Cel care l-a hirotonit preot îl înștiințează despre memoriile adresate conducerii de stat, pentru libertatea bisericii Greco-Catolice, despre refuzul său de a pleca la Roma, îl înarmează cu ferma convingere că ,,o instituție (Biserica Greco-Catolică n.n.) cu atâtea merite și cu atâtea jertfe aduse, nu poate să dispară, pentru că aceste jertfe nu pot să rămână nerăsplătite din partea lui Dumnezeu”. Și soțul Otiliei Silași din Moruț reușește să-l caute pe Episcopul Iuliu Hossu la Căldărușani în 1965, urmându-i sfatul: ,,să fim tari în credință”. Aceeași indicație o primește și tatăl Valeriei Pop din Fântânele, preot, de la Episcopul aflat la Curtea-de-Argeș, cu domiciliul obligatoriu: ,,să rămână tare în credință”.
Octavian Harșian din Ardan se oprește din plâns când avea 8-9 luni, când Episcopul Iuliu Hossu îi pune pe piept o medalie cu Maica Domnului, iar când avea câțiva ani strigă în biserică: ,,să-i mulțumim lui Hossu că-i bun”, în așteptarea întoarcerii tatălui de pe front, cu vederea recăpătată.
Emilia Baciu din Nețeni își aduce aminte că Episcopul a scris pe grinda casei lor data vizitei sale din 1938, în această localitate.
Nastasia Sângeorzan din Herina îl cunoaște pe Episcop în 1947, asistând la o lecție deschisă de religie. Copiii îl întâmpină pe Episcopul ,,vizitațiunilor canonice” rostind plin de emoție versuri de bun venit. Așa vor proceda Emilia Baciu, Nastasia Sângeorzan și Aurelia Pușcaș din Moruț. Aflăm că Episcopului îi plăcea gulașul (Pr. Dr. Coriolan Mureșan), că ,,savura muzica” (Rodica Silvia Botezatu), că un tablou al Episcopului trona pe peretele bunicului lui Coriolan Mureșan, în camera unde acesta celebra clandestin liturghiile. Deși unii dintre cei care depun mărturie nu l-au întâlnit niciodată pe Episcopul Iuliu Hossu, prezența lui indirectă în viața lor a fost atât de puternică încât, ,,Era ca și cum l-aș fi cunoscut personal” (Pr. Dr. Coriolan Mureșan). Cu cei cu care a venit în contact, ,,a reușit să le marcheze viețile” (Marieta Simina Tătar).
Alexandrina Bor, așezată în trăsură între Episcop și bunicul ei, este martor la atentatul celor ,,doi cengheri”, asupra înaltului prelat din 1943, de la Budacul Românesc.
Colonelul medic Grigore Zăgrean îți amintește că părinții lui Gavrilă și Maria, au pus la dispoziția Episcopului un car nou, când acesta a vizitat satul Tăure în 1940. Prin amânare, proprietarii lui au refuzat să-l predea CAP-lui.
Emoționante mărturii aflăm și despre Episcopul Ioan Suciu. Susana Boncea din Ocna Mureșului îl cunoaște pe Episcopul Ioan Suciu, apreciază predicile sale, urmează sfatul lui de a nu ceda ,,în fața agresivității dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice”.
La ultima lui liturghie, din capela arhiereilor din Blaj, Episcopul prevedea tragedia care va urma: ,,vom fi desființați și chinuiți… Eu nu mă tem de mine, ci mă tem de teama voastră”.
Maria Popa din Ocna Mureș apreciază talentul oratoric al Episcopului Ioan Suciu, care în toamna lui 1948, la Miceștii de Câmpie îi avertizează pe credincioși că ,,a sosit vinerea mare pentru Biserica noastră Greco-Catolică, fiți tari în credință”. Securiștii ,,l-au luat…de pe bină, unde a predicat, i-au rupt lanțul cu crucea de pe piept și l-au aruncat într-o mașină-dubă, apoi l-au scos din sat…în Dealul Coprulu l-au bătut până ce l-au făcut tot sânge”( Alexandru Sângeorzan).
Maria Ciortea din Ocna Mureș îi cunoaște pe Episcopii Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu, pe Mons. Vladimir Ghika. La Patriarhia Ortodoxă, ademenirea Episcopului Vasile Aftenie cu ,,avantaje murdare” este respinsă ,,imperativ”: ,,Piei din fața mea, Satano!”.
Profesoara Rodica Silvia Botezatu se bucură de asistența spirituală clandestină a profesorului Ioan Lazăr, de fapt un preot iezuit, trimis de Episcopul Iuliu Hossu la studii în Cetatea Vaticanului. Preotul va domicilia ,,obligatoriu” în Gherla și în Șomcuta Mare, va fi îndrumătorul spiritual al Cardinalului Lucian Mureșan.
Luminița Cristina Sabău află de la bunica ei că Episcopul Alexandru Rusu ,,a fost sever și drept”.
Mărturiile îmbină relatarea simplă cu schița de portret, așa cum procedează Pr.Dr. Coriolan Mureșan. Reușite pagini literare întâlnim la Marieta Simina Tătar, Rodica Silvia Botezatu, Pr. Dr. Coriolan Mureșan, Luminița Cristina Sabău, Mioara Abrudan și prozatorul Virgil Rațiu.
Pe bună dreptate afirmă profesoara Rodica Silvia Botezatu că această carte ,,Nu este despre suferință, ci despre valoarea acesteia”. Ea este ,,un ghid de continuitate în credință”, emanând ,,putere, încredere și speranță”. Această culegere de mărturii este ,,un moment de restituire a unor repere istorice care s-au dorit șterse, uitate, neglijate, minimalizate, precum și un act de reparare post-mortem” (Episcop Dr. Florentin Crihmălneanu).
Ana Blandiana reține o relatare a tatălui său, preot ortodox: ,,Tata îmi povestea că în perioada interbelică se spunea că România se înălța spre cer pe două aripi, cele două biserici surori”, ne cheamă la ,,o mărturisire de admirație și recunoștință pentru eglesia căreia toți românii îi datorează Școala Ardeleană și în bună măsură, apoteoza din 1918”.