Părintele Alin Cîndea: Isus nu se teme de trecutul tău

Evanghelia după Matei începe într-un mod care, pentru omul grăbit de azi, pare aproape inutil: o listă de nume. O succesiune de generații, o înșiruire de oameni despre care, la prima vedere, nu știm mare lucru. Și totuși, tocmai aici se află una dintre cele mai puternice afirmații ale credinței creștine: Dumnezeu nu mântuiește din afara istoriei, din exteriorul ei, ci intrând în ea până la ultimul suflet. Nu se întrupează într-o poveste ideală, ci într-o familie reală, într-un neam concret, cu oameni diferiți, fragili, cu vieți complicate.

Genealogia lui Isus nu este un panou de eroi. Este o hartă a umanității. Evanghelistul Matei nu curăță trecutul, nu elimină episoadele incomode, nu edulcorează istoria. Dimpotrivă, o lasă să vorbească așa cum este. Apar patriarhi, regi, exilați, oameni drepți și oameni profund marcați de păcat. Apar chiar femei care, în mentalitatea vremii, ar fi putut scandaliza: Tamar, Rahav, Rut, femeia lui Urie. Prezența lor nu este accidentală. Ea spune ceva esențial despre modul în care lucrează Dumnezeu: harul nu se teme de realitate.

Joseph Ratzinger observa că genealogia lui Isus este o istorie a fidelității lui Dumnezeu pe fundalul infidelității umane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu așteaptă ca oamenii să fie perfecți pentru a-și împlini promisiunile. El lucrează tocmai prin fragilitatea lor. Pentru omul de azi, obișnuit să se simtă „insuficient”, „în urmă” sau „nepotrivit”, aceasta este o veste eliberatoare: istoria mea sau a ta nu este un obstacol pentru Dumnezeu.

Figura lui David este emblematică. Este numit „regele”, dar imediat Matei amintește că Solomon s-a născut „din femeia lui Urie”. Este o formulare tăioasă, care trimite la un păcat grav, la abuz de putere, la violență. Și totuși, Dumnezeu nu șterge acest nume din istorie. Nu pentru a justifica păcatul, ci pentru a arăta că pocăința și mila pot rescrie viitorul. David seamănă surprinzător de mult cu omul modern: succes, responsabilitate, carismă, dar și prăbușiri morale. Mesajul este limpede: căderea nu are ultimul cuvânt.

Apare apoi experiența exilului, „strămutarea în Babilon”. Nu este doar un eveniment istoric, ci o stare existențială. Pierdere de sens, dezrădăcinare, nesiguranță. Mulți oameni de azi trăiesc propriul lor exil: migrație, instabilitate profesională, rupturi familiale, crize identitare. Și totuși, genealogia continuă. Dumnezeu nu dispare din istorie atunci când totul pare suspendat. El lucrează și în tăcere, și în perioadele în care nu vedem rezultate.

În acest flux al generațiilor, Matei încetinește brusc ritmul și se oprește asupra lui Iosif. Un om care nu spune aproape nimic, dar care face enorm. Este drept, dar nu rigid. Este rănit, dar nu violent. Alege să nu expună, să nu distrugă, să nu se răzbune. Iar când Dumnezeu îi vorbește, acceptă să-și schimbe complet planurile. Într-o lume a reacțiilor rapide și a judecăților publice, Iosif propune o sfințenie a deciziei tăcute.

Hans Urs von Balthasar spunea că adevărata sfințenie constă în disponibilitatea de a-ți lăsa viața reconfigurată de Dumnezeu. Iosif face exact acest lucru. Acceptă un copil care nu este biologic al lui. Acceptă o misiune pe care nu o înțelege pe deplin. Acceptă să creadă fără garanții.

La capătul acestei istorii se află Isus. El nu vine într-un neam ideal, ci într-un popor rănit, purtând în El toată complexitatea umană, fără păcat, dar nu fără context. Dorința Lui este clară: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Nu un popor imaginar, ci acesta. Nu o umanitate abstractă, ci cea reală.

Sfântul Augustin spunea că Dumnezeu a iubit atât de mult slăbiciunea noastră, încât a voit să Se nască în ea. Aceasta este cheia Evangheliei după Matei. Dumnezeu nu așteaptă ca viața noastră să fie deja ordonată, clarificată, „rezolvată” pentru a veni la noi. El vrea să intre chiar și acolo unde este dezordine, teamă, speranță amestecată cu oboseală, dacă este primit.