Poeme și hărți vechi

Noul pământ

Lui Cliff McReynolds

Cât spațiu încape în ochii mei slabi, cascadă după cascadă,

apa îmi spală sângele de mori de vânt, rădăcinile copacului în aer

hrănindu-se cu resturi din mineralele luminii.

Copiii călăresc păsări, fluturi,

copiii hrănesc pești în aerul curbat după mâna lor,

se aruncă-n jocuri complicate, cu trupuri de sferă sau cub.

Femeile nasc idei de carne,

stropul de ploaie ce se prelinge pe firul de iarbă

 care ascunde galaxii și planete de clorofilă.

Totul a devenit real, nu contează cum mă văd

cu ochii mei de fier și rugină,

contează cum mă vede El în coapsele lui Adam cel Mare,

soldatul cu sulițe de argint și pieptar înmiresmat.

Deasupra acestei lumi plutește luna,

oglindă în care se reflectă pământul cel vechi și

 oameni albaștrii din care s-a ridicat infinitul.

Amintirea păsărilor, fluturilor, peștilor,

 a copiilor, amintirea într-o lume care a glisat

 după umărul timpului, ca o aripă căzută.

Îngeri orbi

Sub pământ greierii împing oasele cântecului

 spre brazda deschisă,

a venit seara discret, nu-mi găsesc trupul,

l-am uitat într-una din camere, din Egipt va veni îndrăgostitul...

Urme pe iarba proaspăt cosită peste care trec îngeri orbi,

miroase a piramide carnivore...

Plâns cu oasele

Trupul este bun conducător de veşnicie,

din această pricină niciun os nu se frânge, doar rana din suflet e prezentă,

 curge sângele sufletului,

pătează patul, covorul, pereţii,

este un egoism veşnic în fiecare om care va muri.

Există şi un timp perfect

în care ora exactă nu este o iluzie,

e chiar celula din care te-ai dezvoltat prin divizare şi plâns cu oasele…

Hărţile vechi ale pământului

Fragili, dacă n-ar fi gravitaţia pentru a ne ţine apropiaţi,

 ne-am risipi în măruntaiele frigului,

trece prin noi firul ei roşu, ne doare şi ne leagă.

Fragili, însă puternici în unele zile,

 când pe ferestre răsuflarea străinului

 desenează hărţile vechi ale pământului,

 cele pierdute pentru totdeauna...

Fragili ca regele lângă acea cuşcă de aur

 în care locuiesc leii singurătăţii,

acolo îngenunchează el,

e un peisaj familiar, cu sânge şi carne,

 acolo este spectacolul la sfârşit de mileniu,

gânduri cu artere şi muşchi şi

flacăra precum o femeie speriată...