POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

În cuvântarea Sa de despărţire, Domnul nostru Iisus Hristos făgăduieşte ucenicilor Săi că le va trimite un Mângâitor pentru a le alunga tristeţea: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâitor vă va da vouă, pentru ca’n veac să rămână cu voi, Duhul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi” (Ioan 14,16 – 17). Toate despărţirile lasă în urmă oarecari regrete. Şi aceasta, mai ales atunci când relaţiile dintre oameni sunt cuprinse de fiorul dragostei, cum a fost cazul lui Iisus cu ucenicii Săi.
Sorocul făgăduinţei date a fost împlinit în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, din a Cărui vistierii, s-au revărsat, cu line curgeri, mângâierile dulci în albia sufletelor vălurite de incertitudini. Duhul Sfânt, „Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul”, cu puterea Sa „de vânt ce vine repede” (Faptele Apostolilor 2,2), a înnoit în şa fel firile încât, din următori a făcut apostoli, din pescari misionari, din neştiutori înţelepţi, din îndoielnici bărbaţi hotărâţi în stare să înfrunte primejdiile răutăţilor.
Dar ziua Cincizecimii a oferit creştinătăţii, prin revărsarea dumnezeiescului Duh, un dar nespus de preţios: corabia mântuirii, Sfânta Biserică, care de atunci este purtată, prin harul aceluiaşi Duh, pe marea înviforată a vieţii, cu drepte lunecări, către limanul însoritei veşnicii. Prin urmare, Biserica lui Hristos s-a născut sub revărsarea Duhului şi fiinţează sub necontenita lui povaţă. Profilul ei prin ani îl conturează „raza Duhului” ce pururea fiitoare.
O scurtă privire asupra trecutului bimilenar al Bisericii creştine ne-ar putea aduce mărturii grăitoare de felul cum şi-a imprimat pecetea Duhul pe filele istoriei şi şi-a adus aportul substanţial la mersul înainte al obştii. Fireşte că, în acest mers, se pot semnala şi deficienţe şi aceasta nu din pricina „Duhului”, ci a celor investiţi cu răspundere, dar lipsiţi „Duh”.
Cât despre părtăşia noastră, a fiilor Bisericii, la plinătatea harurilor sfinţitoare ale Duhului, ea este condiţionată de „vederea, cunoaşterea şi petrecerea în El” (Ioan 14,17). Ucenicii din Efes, întrebaţi de către Sfântul Apostol Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, au răspuns: „Dar noi nici măcar n’am auzit că este Duh Sfânt…” (Faptele Apostolilor 19,2). Mărturisirea sinceră a acestora ar trebui să ne pună conştiinţa la un examen serios.
Pătrunderea în tainele Duhului Sfânt se face cu ochiul credinţei şi cu ferestrele inimii larg deschise către revărsările Sale de lumină. În felul acesta putem păşi cu încredere pe drumul cunoaşterii Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt e Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5,3 – 49) şi lucrează cu putere dumnezeiască. I se mai spune „Duhul Adevărului”, nu doar pentru că este mesagerul adevărului (Ioan 16,13), ci pentru că El este însuşi „Adevărul”. Faptele inspirate de El sunt fapte de adevăr. Însuşirile şi darurile Duhului Sfânt sunt însă felurite, după cum şi alunecările creştinului în abisurile păcatelor sunt numeroase şi de multe feluri. În Duhul Sfânt e atotputernic (Romani 15,13), atotştiutor (Ioan 14,26), atotprezent (Ioan 3,8), veşnic (Evrei 9,14), drept (Isaia 28,6), creator, sfinţitor…
Prezenţa Duhului Sfânt o vădesc roadele Sale, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie…” (Galateni 5,22). El poate fi găsit în muncă, în operele de artă – care înfruntă veacurile – în suspinul după dreptate, în lacrimile orfanului şi al văduvei, „în bucuria miluitului, în zâmbetul mucenicului. În virtutea însuşirilor şi a darurilor Sale, Duhul Sfânt îşi are îndreptăţirea de a fi povăţuitorul credincioşilor.
Pentru a Se face cât mai cunoscut, Duhul Sfânt S-a arătat în felurit chipuri: a călătorului (lui Avraam), a porumbelului, a limbilor de foc… Sfintele Scripturi Îi atribuie însuşirile elementelor vieţii materiale: ale focului, ale văzduhului, şi ale apei, pentru a se confirma necesitatea prezenţei Lui în promovarea vieţii spirituale. Focul este un element al progresului. El luminează, încălzeşte, purifică. Văzduhul (aerul, cerul) şi apa sunt necesare vieţii organice. Suflarea aerului alungă miasmele, purifică, primeneşte: „Vântul (Duhul n. n.) suflă unde vrea” (Ioan 3,8). Apa spală şi curăţă mizeria, în curgerile ei line – limpezeşte, aburul ei poate deveni o forţă, căderea ei sub formă de ploaie binefăcătoare, face să rodească ţarinile, etc.
Însuşirile şi darurile Duhului Sfânt exercită asupra spiritului credinciosului aceleaşi lucrări binefăcătoare ca şi elementele naturii asupra vieţii materiale: îl luminează, îl ajută să crească, îl încălzeşte, îl căleşte, îl purifică şi-l pune în mişcare. Cu alte cuvinte, îi dă viaţă, fapt pentru care se şi numeşte „dătător de viaţă”. Duhul sfânt este „începătura vieţii” din Care „izvorăsc izvoarele darului care adapă toată făptura” (Antifon). În acest înţeles grăieşte şi Dreptul Iov: „… duh e’n pământeni; suflarea,…Celui-Preaputernic” (Iov 32,8).
Duhul Sfânt este puterea lăuntrică a vieţii sufleteşti. El determină şi actele externe ale vieţii creştinului. Cu „arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Corinteni 1,22) sau „pârga Duhului” (Romani 8,23), noi, creştinii, putem avea certitudinea că mergem pe drumul cel bun pentru că, după cum spune Î. P. S. Bartolomeu: „Duhul Sfânt… ne-a fost dat este doar un avans, o promisiune, şi o garanţie pentru plenitudinea darurilor dumnezeieşti ce vor veni odată cu <>”. Un cuvânt sau o acţiune făcută cu „duh” are darul de a convinge. Dar „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3,17), eliberare din robia păcatului.
Dar duhul Sfânt trebuie considerat şi ca ajutor, adăpost, apărător, scut, pavăză care apără viaţa de primejdia pierzării. Despre acest Duh grăieşte şi proorocul Isaia când spune: „Că ajutor Te-ai făcut în toată cetatea smerită şi ajutor celor descurajaţi de lipsuri; Tu îi vei scăpa de oamenii răi; adăpost Te-ai făcut celor însetaţi şi dulce adiere oamenilor necăjiţi” (Isaia 25,4).

Preot George Marica