Pr. Radu Liviu Roșu: Complexitatea relațiilor inter - personale

În esenţă, vieţile noastre sunt reţele complexe de relaţii interpersonale. Codependenţa distorsionează reţeaua în mod dramatic. Ea poate crea roluri care nu ar trebui să facă parte din vieţile noastre şi le poate perverti pe cele esenţiale pentru noi.

Aproape la fel ca un dramaturg sau un nuvelist, codependentul construieşte relaţii complicate, cu totul şi cu totul diferite de realitate, transformând un patron sau un soţ sau pe oricine altcineva într-un arhetip patern, considerindu-i pe medici sau pe pastori substituţi de părinţi, schimbând un rol cu celălalt în încăperile dosnice şi întunecate ale minţii lor.

Luaţi în considerare numeroasele roluri interpersonale complex întreţesute, pe care le interpretăm în mod evident: părinte / copil (şi aceeaşi persoană poate fi şi una şi alta în acelaşi timp, în funcţie de rolul pe care îl joacă faţă de diferite rude), soţ / soţie, şef / subordonat, profesor / student, antrenor / atlet, doctor / pacient, cleric / laic, soră / soră, soră / frate, frate / frate – pentru a menţiona numai o mică parte din ele, căci înşiruirea noastră nu pomeneşte de pildă contrastul de vârstă, frate mai mare / frate mai mic, soră mai mare / soră mai mică şi toate combinaţiile posibile.

Persoana care a crescut într-o familie cu probleme, al cărei „rezervor de iubire” este aproape gol, modifică inconştient aceste roluri complexe, străduindu-se să recreeze dinamica, suferinţele, situaţia din familia în care a crescut, cu persoanele pe care le are la îndemână în speranţa că, de data aceasta, problema va fi rezolvată, durerea alinată, situaţia îndreptată.

În paranteză fie spus, se pare că nimeni nu suferă mai mult povara de a fi ţinta unor asemenea substituiri ca preotul (femeile psiholog, de pildă, sunt la fel de vulnerabile în această privinţă). Datorită faptului că este un simbol al autorităţii, un om al lui Dumnezeu (ceea ce, în mintea unora, se poate traduce ca fiind Dumnezeu însuşi), preotul este o ţintă vie pentru persoanele codependente, care îl proiectează în rolul de părinte bun sau rău, soţ sau orice altceva.

Preotul primeşte în biroul lui un bărbat sau o femeie care aşteaptă ca el să devină înlocuitorul tovarăşului său de viaţă (poate chiar în context sexual) sau părintele după care a tânjit. Nevoile acaparatoare ale enoriaşilor plasează o imensă greutate pe umerii preotului, care se simte adesea sufocat, secat.

Dacă profilul personalităţii lui nu este ferm delimitat – cu alte cuvinte, reprezentarea lui grafică trebuie să fie un cerc bine conturat, distinct –, el s-ar putea simţi pur şi simplu devorat, şi pe drept cuvânt.

Peste o oră, un alt enoriaş şade pe scaunul din faţa lui, descărcându-şi furia oarbă. Preotului îi este dat să audă ce nu face bine, ce-i lipseşte, de ce lumea nu mai vine la biserică sau de ce nu se mai fac donaţii. Nu numai că omul respectiv descarcă asupra nevinovatului păstor furia şi nemulţumirile personale, ci îşi şi închipuie că-i face acestuia o favoare.

Într-o congregaţie cu o sută de suflete, hai să spunem că optzeci de enoriaşi sunt sănătoşi şi buni creştini. Restul de douăzeci pot avea probleme afective serioase. Dacă nu se ocupă de ele într-un fel sau altul, ei pot să-l transforme pe preot într-un erou sau un ticălos, ori chiar în ambele. Preotul trebuie să aibă nu numai o personalitate bine consolidată pentru a aborda spectrul larg de probleme evidente sau mai puţin evidente, ci să înţeleagă şi mecanismele codependenţei.

Din păcate, puţini dintre preoţi sunt în măsură să identifice şi să abordeze eficient problemele create de codependenţă.

De asemenea – şi aceasta este una din acele generalizări absolute care pot însemna prea puţin sau nimic – profesiunile care au legătură cu asistenţa acordată semenilor tind să atragă persoane care au ele însele probleme nerezolvate de codependenţă. Să presupunem că preotul nostru face parte dintre cei care au auzit cu adevărat chemarea Domnului, dar el poate fi în acelaşi timp supus dinamicii afective a propriei lui codependenţe – nevoia de a acorda ajutor, de a rezolva lucrurile, de a fi totul pentru ceilalţi. Atunci când radarul preotului codependent trimite un impuls spre radarul enoriaşului codependent, ale cărui nevoi afective sunt nesatisfăcute, în special în cazul în care conturul personalităţii primului nu este bine determinat, apar inevitabil probleme.

Cu mult înainte, psihoterapeuţii au realizat forţa acestei dinamici. Pacientul era plasat în faţa unui zid gol. Psihiatrul stătea în spatele lui, evitând să se lase privit. Astăzi, psihologii intră de obicei într-o relaţie mult mai apropiată cu pacienţii lor, însă nu evită să se protejeze: şedinţele sunt fixate între anumite ore, au loc într-un mediu controlat de terapeut. Spre deosebire de aceştia, preoţii nu se bucură de o asemenea protecţie. Enoriaşii îi solicită la orice oră din zi şi din noapte, în orice situaţie, crescând astfel riscul de a apărea probleme.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!