Pr. Radu Liviu Roșu: Iertarea – atribut divin

”A ierta înseamnă a renunța la tine însuți, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce ți-a greșit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. Cu alte cuvinte, a ierta înseamnă să te reîntorci la viață, să dăruiești viață!”

Ce înseamnă, de fapt, iertarea? A ierta înseamnă a iubi. Iertarea, nevoia ei, a apărut odată cu omul. Ființa aceasta, creată din pământ și purtătoare de suflare divină, nu poate exista fără iertare. Însuși numele omului este "iertare". Iertarea greșelilor implică adesea o răstignire a propriului egoism

Iertarea faţă de aproapele, fie el chiar vrăjmaş este una din aspectele cele mai delicate dar în acelaşi timp şi eliberatoare.

Este necesar în procesul iertării să evităm situațiile în care oamenii devin ofensatori. Dușmănia dintre oameni este cel mai adesea cauzată de păcat. De aceea, este necesar să fim atenți la noi înșine, să ne analizăm comportamentul și să nu cădem în emotionalism.

Dacă simțiți o creștere a tensiunii în relațiile cu cineva, în acele momente trebuie sa încerci să fii mai liniștit, să rămâi tăcut, să fii răbdător. Dacă este posibil, să încerci să faci o pauză de comunicare.

În cazul unui conflict, este de preferat ca acesta să nu devină personal. Domnul Iisus Hristos a avut conflicte cu oamenii, dar a condamnat păcatul în sine. Este necesar ca noi să facem această separare a persoanei de acțiunile sale - să nu condamnăm persoana, ci acțiunile sale greșite – păcatul.

Păcatul în sine nu are nevoie de justificare; este chiar periculos: dacă oprim judecarea păcatului, putem pierde înțelegerea limitei dintre adevăr și falsitate. Nejudecarea persoanei, nu înseamnă că îi permitem în continuare să facă lucruri lipsite de bun simț. În cazul în care cineva persistă în păcatul său, comunicarea cu el ar trebui întreruptă.

O altă etapă în procesul de iertare este încredințarea celui care ne jignește lui Dumnezeu. Avem o dorință arzătoare de a ne răzbuna, fie pe față, fie în ascuns. Cel mai corect este să nu cautăm astfel de oportunități, să nu ne susținem ”dreptatea” – ci să-l încredințăm în totalitate pe vrajmașul nostru în mâinile lui Dumnezeu.

Dacă este vrednic de pedeapsă, lăsați-l pe Dumnezeu să-l pedepsească. Pedeapsa Domnului nu este atât o pedeapsă pentru păcat, cât este o avertizare.

Există și o concepție greșită și anume, dacă relațiile nu au fost restaurate după un conflict - oamenii nu s-au iertat unii pe alții. Un om nu se poate schimba și nu poate deveni altcineva peste noapte. În același timp nu suntem obligați să continuăm relația cu cineva care ne ofensează.

Nu trebuie să ținem minte răul și să-l dușmănim în sinele nostru – este necesar să rupem o prietenie sau alte relații strânse, dacă sunt dăunătoare. Nu putem scuza păcatul, căci atunci când se agravează din ce în ce mai mult, ar putea duce la o adevărată tragedie.

Nu este nevoie să continuăm a fi ”prieteni” cu cineva care ne ofensează continuu. Iartă și pleacă. Dacă furia nu trece, uitați de vrăjmașul vostru. Vrăjmășia devenită cronică naște conflicte puternice care duc la adevărate tragedii.

În acest stadiu, este cel mai corect să încercăm să uităm cu sinceritate de dușmanul nostru și să încercăm să nu ne gândim la el. Este necesar în mod absolut să ne liniștim și chiar să trecem printr-o anumită etapă de indiferență față de vrajmașul nostru.

Abilitatea de a ierta nu ne este dată – trebuie să o dezvoltăm în noi înșine. Este abilitatea de a privi această persoană mai larg decât ne-am obișnuit. Atunci când clasificăm pe cineva drept inamic, vedem doar o parte a lui, ceea ce ne irită și ne jignește. Putem să echivalăm persoana, în toată diversitatea sa, cu una din acțiunile sale. Dar oamenii sunt mai complicați decât asta.

Să înțelegem că răul pe care omul îl face nu reflectă întreaga sa esență. Iar cea mai importantă abilitate este abilitatea de a vedea ceva bun în toată lumea. Așa ne iartă Dumnezeu – în spatele mulțimii noastre de păcate, el vede un început bun în fiecare.

Rugați-vă pentru dușmanii voștri. Rugăciunea ar trebui să fie prezentă și în toate etapele anterioare. În etapele anterioare, rugăciunea este un mijloc, dar în acest stadiu, ea devine țel.  Rugăciunea pentru oameni, este cel mai mare bine, cel mai important mod în care putem să ne manifestăm iubirea.

Este greu să ierți cu sinceritate. Să recunoaștem acest lucru în sinea noastră și să nu ne mai chinuim și să ne torturăm sufletele, cerând de la ele ceea ce este insuportabil. O rugăciune pentru o persoană, în care îi dorim pace în loc de ”nu vreau, nu pot ierta”, stă în posibilitatea noastră.

”Întoarceți-vă de la rău și faceți binele”, ne spune Hristos. Aceasta poate fi o surpriză, dar un dușman are nevoie de faptele noastre bune chiar mai mult decât de un prieten. A face bine dușmanilor noștri are o mare importanță atât pentru sufletele noastre, cât și pentru relațiile cu vrajmașul nostru.

Un astfel de comportament din partea noastră ar putea servi ca un impuls pentru ca el să se împace cu noi și să ne ierte. La urma urmelor, vrăjmășia este o sabie cu două tăișuri, iar de cealaltă parte este aceeași persoană, aceeași suparare care trebuie  vindecată.

Când vorbim de iertare, ea e de patru feluri: iertarea greșiților noștri, iertarea celor carora noi le-am greșit, iertarea de sine și iertarea păcatelor și greșelilor de către Dumnezeu.

Când ne raportăm la iertarea greșiților noștri, este necesar să fie simplă, elementară și lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat. Știe că este de asemenea supus greșelii și cunoaște, ori poartă din fire în adâncul sinei sale, textul Sf. Apostol Pavel: ”Nu este drept unul; nu este cel ce întelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toți s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este”. (Romani 13, 10 – 12)

Domnul Însuși ne-a poruncit să iertăm oricând și ori de câte ori va fi nevoie, fără limită. Căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mt. 18, 20-22): ”de șaptezeci de ori câte șapte”?

În Rugăciunea Domnească, iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiționată și pusă în concordanță cu prealabila iertare a greșiților noștri. Devine - cum spune limbajul matematic – funcție a capacității insului de a-și ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede și ușor de iertare implică totuși două adaosuri: Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora; și nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți în sensul de uitare a dorinței de răzbunare. Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăși dubiu.

În ceea ce privește al doilea stadiu al iertării apare întrebarea: Cum oare am ierta noi pe cel decătre noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi incumbă a ne ierta, eventual, pe noi?

Formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoiala că important ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit. Pe acei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbaticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori ne­trebnicia noastră.

Înțelegem că de mult mai multă rușine și ciudă avem parte cât privește pe cei cărora le-am greșit noi decât în privința celor care ne-au greșit nouă, care s-au compromis ei în prezența noastră. Deși ne controlăm uneori într-atât încât putem simți că nu mai avem voință proprie, ușor îi supărăm pe alții. Foarte ușor îi putem mâhni pe cei cărora le pasă de noi.

Foarte ușor simțim răceala din privirea celor dragi, săgețile de gheață care trec prin inima noastră, depărtările care se nasc din senin.

Efort susținut cerut pentru iertarea celor cărora le-am greșit, cât curaj și hotărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgența, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar și logic proces psihanalitic, necazul și stinghereala care ne copleșesc.

Al treilea stadiu al iertării și anume iertarea de sine, reprezintă etapa care implică efortul cel mai penibil și mai susținut pentru biruirea înfrângerii și de adăpostire în deznădejde. Suntem atât de răi și de învârtoșați cu inima încât, ferecați în limitele orizontului nostru strâmt și îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putința iertării.

Iar în ceea ce privește al patrulea stadiu al iertării și anume iertarea primită de la Dumnezeu, uneori ne pomenim atât de puțin pregătiti a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele, oricât de sinceră și de fierbinte ar fi căința noastră.

Omului însă, prea puțin înclinat prin însăși firea lui căzută a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta și pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale.

Vechea perspectivă a talionului și a compensației mai dăinuiește în cugetul său. Unora li se pare că păcatele săvârșite de ei întrec, până și capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu leagă iertarea mea direct de atitudinea mea față de aproapele și de iertarea manifestată față de aceștia: ”De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. (Matei 6, 14-15).

A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând, în consecință, ca încă o probă a prezenței suflului divin în faptură). Singur Hristos poate ca, dintr-o ștersătură de burete, să curețe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești.

Străduindu-ne a ierta și învătându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevarat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!