Prof. Mirela Rus: Ce rodește viața mea? Pocăință, răbdare și iubire pe drumul Crucii

Duminica la Florii...simțim mireasma de Înviere a primăverii. Însă e doar o adiere, o mireasmaă. Învierea va curge prin ființa noastră de abia după ce cuiele vor străpunge mâinile și picioarele Iubirii infinite. Este doar zâmbetul de dinainte de Înviere al copiilor. Aceștia apar ca o lumină pură în Duminica Intrării triumfale în Ierusalim, ca mai apoi să nu îi mai vedem decât după Înviere....Duminica de Florii este ca o joacă binecuvântată cu copiii; Mântuitorul are o relația specială cu aceștia: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu.” (Marcu, 10, 14)

            Prin Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim și apoi prin Drumul Crucii în Săptămâna Pătimirilor, începe o luptă, a cuceririi pământului de către Cer. Biruința și Lumina Învierii vor trece doar prin Crucea lui Hristos. Învierea noastră va fi posibilă numai prin asumarea Crucii și purtarea ei. Suntem oameni, suntem muritori și fiecare zi a acestei săptămâni ne aduce mai aproape de Golgota sufletelor noastre, de moartea noastră, finalizându-se prin Iubire. Iubirea este un rod al vieții noastre, al călătoriei pe acest pământ. Ziua de Luni a Săptămânii Pătimirilor ne trezește o întrebare: Ce rodește viața mea? Trăiesc cu adevărat, simt cu adevărat? Smochinul pe care Mântuitorul l-a blestemat fiindcă nu dădea rod este expresia acestui adevăr dureros: degeaba facem doar frunze și apoi înflorim, în toată splendoarea noastră, dacă nu facem rod. Căci Dumnezeu caută în noi roade, nu aparențe. Este vorba despre sinceritate, despre cum alegem să rodim, apropiindu-ne de Dumnezeu. Alături de sinceritate, virtuțile acestei zile de Luni sunt și răbdarea și iertarea, prin pomenirea lui Iosif cel frumos, cel vândut de către frații săi din cauza invidiei. Trădat, umilit, batjocorit, prefigurând suferința Domnului Iisus Hristos, rabdă și iartă.

            Ziua de Marți a Săptămânii Mari vine cu îndemnul de a intra „cu Hristos la nuntă pregătiți”, prin Pilda celor zece fecioare. Deși pare sau chiar este un paradox, suferința și pătimirile Mântuitorului alături de bucuria unei nunți exprimă întâlnirea cu Dumnezeu, care nu poate fi altceva decât cea mai mare bucurie. Doar că participarea la nuntă implică o condiție: să avem candela sufletului nostru mereu aprinsă, deci să nu uităm să avem mereu untdelemn, și să intrăm la marele eveniment „în virtuți strălucind și în credință dreaptă”.

            În acest timp, Dumnezeu așteaptă, îngerii se roagă...Ce așteaptă Dmnezeu? Nu pedepsirea noastră, ci întoarcerea noastră. Dincolo de întunericul nopții de marți spre miercuri și al celorlalte nopți care urmează, va răsări Lumina jertfei ce va aduce Viață, ce va schimba lumea pentru totdeauna. Dacă pe pământ această noapte se pregătește drama omului prin trădarea lui Iuda, în Ceruri se pregătește biruința. El, Cerul, se cutremură de durere adâncă fiindcă omenirea va condamna la moarte pe Cel care S-a întrupat și Se va da pe Sine Însuși să o mântuiască. Totul suspină în tăcere. Iubirea Care S-a întrupat în pântecele Fecioarei va fi respinsă și dată morții de către om. În această noapte se dă lupta fiecărui suflet. La fel cum unul dintre ucenici a ales să-L vândă pe Hristos, tot așa și omul va alege să-L urmeze sau să-L „vândă” prin nepăsare, răutate, ori uitare. Doar Iubirea Infinită nu va uita omul, „Chipul Slavei Sale celei negrăite”, nu Se va retrage, ci Se va dărui până la capăt, va merge pe drumul Golgotei până la cruce fară a cârti, fără a cere nimic în schimb.

 Îl vom urma pe Hristos sau vom rămâne în întunericul nopții? Unde mă aflu pe calea Crucii? Este o luptă a inimii, este o așteptare...o așteptare a lui Dumnezeu, ca omul să iasă din întuneric. În inima care se întoarce Se coboară Dumnezeu.

Trădarea lui Iuda se întâlnește cu pocăința și smerenia. Cutremurătoare zi este Miercurea Pătimirilor! Femeia păcătoasă este dovada vie a ridicării omului din întunecimea vieții sale prin pocăință și iubire. Ea era departe de Dumnezeu, prin păcatele sale, dar în tăcerea gestului ei, acela de a-I spăla picioarele cu lacrimile sale, de a I le șterge cu părul său și a-L unge cu mir de mare preț, se apropie de El, fără cuvinte, ci cu multă iubire. Pe când Iuda, aproape de Hristos, chemat și iubit de El, nu alege la rândul său iubirea, ci fuge și trădează. Așadar, ceea ce ne definește nu este trecutul, ci alegerile fiecărei clipe, fiecărei zile. Suntem noi aproape de împietrirea inimii lui Iuda sau de lacrima de pocăință a femeii?