Prof. Vasile Găurean: Ultimul dușman. Scrisoare deschisă către un intelectual creștin și om de cultură

Onorate Domnule D.,

       V-am promis că în Postul Mare voi încerca să dau un răspuns la problema pe care ați pus-o, chestiune de natură religios-filosofică.

             Dumneavoastră v-ați consacrat o viață întreagă condeiului, având statutul unui intelectual bine ancorat în problemele socio-politice și culturale locale și naționale. Pe acest tărâm ați și obținut rezultate remarcabile și subsecvent, o recunoaștere, cu premii și distincții chiar mai multe decât v-ați fi dorit, așa cum mărturiseați public cu  ceva ani în urmă.

             Vine însă o vreme specifică vârstei noastre, în care soarele coboară pe bolta existenței, iscând interogații. Contabilizând destine rămase în urmă: părinți, rudenii, prieteni, cunoscuți, vi s-a strecurat în suflet o umbră. o umbră de moarte, ca în sufletul lui Eugen Ionesco, dacă-mi dați voie să fac această paralelă.

       (Și acesta, E.I., copleșit de glorie literară ca nimeni altul,  dintr-o dată s-a văzut confruntat, spre sfârșitul vieții (1909-1994), cu problema unui final care părea iremediabil aproape și care l-a surprins, fără a-l preocupa în vreun fel până atunci.

       A scris în grabă Papei de la Roma, ulterior și arhiepiscopului Parisului (Jean Marie Lustiger) pentru a înțelege ce-i cu lumea asta, de ce sunt războaie, suferințe și trebuie să murim? Răspunsurile date probabil de niște secretari, nu l-au mulțumit pe celebrul dramaturg („Citiți Biblia și primiți sfârșitul liniștit” etc).

             Această neliniște (angoasă-termen atât de neutru), ca o negură, vă copleșește și pe dumneavoastră, dar descinde în sufletul oricărei ființe mai devreme sau mai târziu, astfel încât fiecare om devine într-un fel filosof.

       De aceea, veniți să  chibzuim împreună la ea, atât cât  poate cuvântul să aducă câte ceva din râvnita liniște.

             Trecerea noastră dincolo de zările acestei lumi este cu adevărat o mare încercare, cea mai mare și ultimă a acestei vieți, este Ultimul nostru dușman care trebuie biruit.

       Dacă o pisică trece un pod nou construit, nu putem spune că i s-a făcut proba, dar când trece un tren cu vagoane încărcate cu piatră, atunci, da. Cam așa trebuie să vedem încercările din viața noastră și pe cea din urmă, proba cea mare, decisivă.

             Ca intelectual credincios, ar trebui, ar fi necesar să ne vină mult mai ușor. Nu v-a preocupat. Era ceva departe, la care ne gândim rar sau cam așa ceva cum spunea Anatole France: „cât exist eu, nu există ea și când există ea, nu mai sunt eu”. I

       Ei bine, acum apare intempestiv, ca o  problemă uriașă, fără ieșire. Pentru omul credincios însă, această umbră pare în alți parametri, fiindcă nu suntem singuri.

             Trebuie să dăm slavă Mântuitorului lumii, fiindcă El a schimbat perspectiva lumii întregi asupra acestui final numit spăimos aneantizare, „moarte”. Grecii numeau cimitirele „necropole”, orașe ale ale morții, dar de la Domnul IISUS încoace, am  perceput aceste lăcașuri ultime drept ”sintirime”, locuri de odihnă e sfinților -„terra santis”. 

       Ilustrativ este episodul în care prietenul lui IISUS, Lazăr, s-a îmbolnăvit, iar surorile Marta și Maria au trimis veste lui IISUS, aflat lângă Iordan, unde predicase și botezase Sf. Ioan Botezătorul, că acesta, prietenul Său este bolnav. Sf. Evanghelie spune că Domnul IISUS a mai rămas locului încă două zile, iar apoi a zis ucenicilor: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Mă duc să-l trezesc.”- zice Domnul către ucenicii Săi. Judecând omenește, ei spun: „Dacă a adormit, înseamnă că se va vindeca. ”Atunci IISUS le-zise deschis: ”Lazăr a murit...”(In.11.24-29).

       Domnul IISUS dă morții sensul de „somn”, nu înțelesurile catastrofice omenești.

             Cu maiestate, Mântuitorul lumii ține cheile vieții și morții. Cheile Raiului le-a dat IISUS Domnul lui Petru, dar cele ale vieții și ale morții, sunt atribute exclusive ale divinității. Stăpân atotputernic, Domnul  cheamă înapoi sufletele celor adormiți: pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, pe Lazăr cel mort de trei zile, iar în urmă avem glorioasa Lui Înviere .

             Sfântul Ioan Hrisostomul spune că „de la venirea Mântuitorului în lume, moartea este ușoară”, iar noi trebuie să înțelegem aceasta fiindcă avem speranță, adică nădejdea că El ne va întinde mâna salvatoare, cum i-a întins-o ucenicului Său Petru când l-a chemat să vină la El pe valuri. Cu imagini cerești ne va întări, așa cum l-a întărit pe întâiul mucenic, Sfântul Ștefan: „Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.”

       Specia umană și-a pierdut singurătatea nu mai suntem solitari în fața ultimei încercări.

       Stim că oricine face parte din specia umană și orice trăiește pe pământ se supune  legii implacabile a unui sfârșit. S-ar cuveni așadar, să avem  resemnarea creștină și senină a ciobănașului din balada „Miorița”.

       Însuși Fiul lui Dumnezeu născut între oameni a împărtășit soarta noastră și ne-a spus: „Nu vă temeți de cei care omoară trupul și apoi nu mai au ce să facă”, îndemnându-ne să avem grijă de comoara nevăzută a sufletelor noastre, dându-se pe sine ca pildă: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Este emoționant să știm  ceea ce spunea Berdiaev: „Dumnezeu suferă împreună cu creaturile Sale”. Nu suntem solitari pe oceanul de încercări și nelimiști.

       Un al doilea argument înalt este acela că  sfârșitul vieții acesteia pământești nu este  chiar un sfârșit, ci avem o transformare, o trecere de la o fază  inferioară la una mult mai înaltă, care ar trebui să ne umple de o mare bucurie.

             Jean Marie Arouet, zis și Voltaire, mărturisea:„Noi nu trăim cu adevărat niciodată, ci așteptăm să trăim adevărata viață”.

       Sfântul Apostol Pavel, cuprins și el de asemenea neliniști ca ale noastre, încuraja pe creștini arătând că  „Suferințele acestui timp de față nu pot sta în cumpănă cu mărirea viitoare ce se va dezvălui pentru noi”(Romani, 8,18), iar altădată: „A muri este pentru mine câștig, căci este mult mai bine să fiu cu HRISTOS, dar atâta vreme cât voi fi cu voi, mă voi strădui...”etc.

       Dacă dincolo de această viață ne așteaptă HRISTOS, sfinții și semenii noștri, firesc ar fi să ne risipim temerile, deși orice despărțire este dureroasă. Suntem legați cu lanțuri grele și nevăzute de familie, cunoscuți, de un Univers căruia ne-am atașat existențial. Aceasta este de fapt unica problemă.

       Îndată ce sufletul, condus de înger,  trece printr-un fel de tunelul întunecat cu viteză superuminică, va ajunge în fața lui Dumnezeu pentru Judecata particulară (Tunelul este însuși Universul nostru de necuprins, din galaxii și materie întunecată pe care-l străbatem cu iuțeală inimaginabilă.)

             Corporalitatea, trupul nostru, merge a se odihni în pământ, un cuptor de aur, din care la Judecata Universală va învia, răsărind spre a se uni cu sufletul , pentru a forma o entitate  nouă și glorioasă, pentru Judecata finală și pentru slavă (sau osândă).

       De aceea, trebuie să avem grijă de trupurile noastre, căci în ele dorm semințele nemuririi, ca unele ce au fost în viață Templu al Duhului Sfânt. La Dumnezeu nu există rebuturi în Creație. Este un păcat greu acela de a vrea să-ți distrugi cu vrăjmășie trupul prin felurite procedee termice, chimice etc

             Cât despre suflet, tot așa de bine cunoaștem ca și anticii, că el nu moare. Starea de conștiență nu dispare la despărțirea de trup, ci pare a se activiza energic, așa cum arată toate cerdetările  științifice. Vedem totul, auzim, percepem, iar duhul nostru simte o ușurare incredibilă după ce a ieșit din această „temniță” de pământ a trupului, căci„am fost zidiți”.

       Cei care s-au întors din fazele avansate de moarte clinică mărturisesc senzația de neplăcere puternică atunci când au reintrat în trupurile lor, părându-li-se greoaie, „ca  o mănușă udă”-după spusele unuia.  Este o probă certă că faza următoare despărțirii sufletului de trup este  o imensă ușurare pentru omul credincios (sau o stare de teroare pentru cei cu păcatele grele).

       (Un ins care a avut un grav accident de mașină, mărturisea că  deși era zdrobit, raționa, se vedea pe sine în mașină și a întins mână să deschidă portiera, dar mâna lui a trecut prin portieră. Atunci și-a zis în gândul lui: „Cred că am murit”. Există cărți întregi de exemple (una din primele fiind „Life after life”a lui Raymond Moody.) Avem date științifice mai presus de orice îndoială.

       Este o cumplită înșelare credința că la mormânt se termină totul. Nu doar Biserica ci și științele omenești dovedesc o continuare a existenței la un nivel superior, o amplificare a tuturor puterilor sufletești, nu o extincție.

      (Un  orb care a trecut prin ceea ce numim moarte, mărturisea: „Când voi muri cu adevărat, voi fi cel mai fericit om, fiindcă atunci când am fost în moarte eu am văzut toatuece pe care acum nu pot să le văd.”)

       Faza cea mai grea  în acest proces este a degradării ființei  sau anularea instinctului: Suferința unor organe, spitale. Când instinctul existențial este anulat, survine o fază de mare liniște, de reînviere a speranțelor etc., așa cum mărturisea Tudor Arghezi doctorului său în ultima sa zi:„Doctore, azi mă simt foarte bine”. La apusul soarelui a  închis ochii liniștit, în pace.

             Frământat de problemele omenești și cele sfinte, spre care a aflat cale cu greu, Fericitul Augustin îi scrie din Hippona (nordul Africii) o scrisoare iubitului episcop Ambrozie al Milanului, cel care i-a călăuzit cunoaşterea spre  HRISTOS.  Ce îl obseda?Există viață și dincolo de lumea aceasta? Cum ar putea fi înțeleasă cât de cât?

    Ar fi avut nevoie ca Sfântul Părinte să-l întărească în calea pe care începuse a merge. Pe când scrisoarea era încă pe drum şi abia trecuse Mediterana, Sfântul Ambrozie murise. Şi totuşi, fapt uluitor, scrisoarea nu a rămas fără răspuns, fiindcă Sfântul Ambrozie i s-a arătat episcopului de Hippona în vis şi i-a vorbit. I-a vorbit, răspunzându-i din cer la scrisoarea care nu ajunsese la el pe pământ:

       „Eşti în stare să numeri stele cerului, firele de nisip ale pământului şi picăturile de apă ale mărilor? Aceasta este mult mai uşor de făcut decât a descrie splendorile cereşti. Frumuseţea cerurilor este atât de mare, cum nu mi-aş fi închipuit cu ochii cei pământeşti; toate atât de splendide cum nu găsesc nimic cu care le-aş putea compara.”

             Știm că atâta vreme cât suntem în corpul nostru omenesc, nu putem vedea pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Pe undeva, agnosticii aveau dreptate a socoti trupurile noastre ca niște închisori, din care sufletul este bucuros să scape.

În acest sens versifica Mihai Eminescu:

       „O raclă mare-i lumea. Stelele sunt cuie

       Bătute-n ea și soarele-i fereastra

       La temnița vieții. Prin el trece

       Lumina frântă numai dintr-o lume

       Unde în loc de aer e un aur

       Topit și transparent, mirositor.”

       Lumea aceasta este vizibil imperfectă și Creatorul astfel a voit să o facă, doar ca un loc de încercări, o etapă ca aceea din basme, în care fiii de împărați sunt supuși la grele probe -de milă, bunătate,  de dragoste pentru vietîți sau semeni necăjiți,  spre a se maturiza și a se dovedi vrednici de a împărăți.

       Tocmai în acest sens se exprima patetic același Fericit Augustin, spre sfârșitul vieții, într-o invocație către Dumnezeu:

       „Doamne, dacă viața aceasta mă împiedică să văd fața Ta, atunci vreau să mor, ca să te pot vedea pe Tine. Puțină pagubă îmi este să nu mai văd soarele. Nu tânjesc după nimic din lumea aceasta.

       Rămas bun codri, rămas bun, grădini, rămas bun văilor și munților. Nu-mi mai trebuie să văd frumusețile voastre, ca să pot vedea pe Cel Care v-a făcut pe voi. Pe  Tine singur te doresc, Dumnezeul meu, și nimic în afară de Tine. Cu Tine doresc să fiu. La Tine doresc să fiu.”

       Să ne rugăm neîncetat pentru ceea ce se roagă Biserica Ortodoxă în câteva rânduri la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie: „...sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere de neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu” (frază care a adus la Ortodoxie pe mulți din alte credințe).

       Unde vom afla liniște, pace și ajutor, dacă nu sub aripa de vultur a Dumnezeului nostru? Cu infinită dragoste și iertare, El ne-a promis: „Pe cel care vine la mine, nu-l voi scoate afară.”

                                        Prof. Vasile Găurean