SAVETA (ELISABETA) TĂNASE (07.01.1933 – 25.06.2022), ultimul vlăstar din familia Martirului bârgăuan Leon Vlad, condusă pe ultimul drum

În ziua de 28 iunie 2022, Pr. Vasile Turc, Pr. Florin Celsie, Pr. Cristian Dolha de la Parohiile ortodoxe române din Prundu Bârgăului împreună cu Pr. Pugna Gabril din Parohia ortodoxă română Susenii Bârgăului au oficiat slujba de înmormântare a răposatei.

Evenimentul s-a produs în anul 90 al vieții adormitei în Domnul. A fost căsătorită 33 de ani cu Aurel Tănase (1931-1989), un truditor cu normă dublă. În perioada activă a muncit câte opt ore/zi la fosta fabrică de hârtie din Prundu Bârgăului, unitate cu foc continuu, înființată la 1768, una dintre cele mai performante din domeniu, lichidată ca multe alte capacități de producție valoroase după evenimentele din 22.12.1989, iar la ieșirea din schimb, mai presta încă vreo 8-9 ore/zi activități în gospodărie pentru a putea crește animale: vaci, viței, cai de tracțiune, oi, porci, păsări.

Din căsătoria lor au rezultat o fiică devotată Lena, fost grefier la Tribunalul Bistrița-Năsăud și un fiu Ioan (Nuțu – n.n.), un diasporean, care de aproape două decenii e aflat la muncă în Spania. Copiii i-au adus patru nepoți, mândria familiilor și a bunicii, toți realizați din punct de vedere profesional și material, apreciați în comunitate și la locurile lor de muncă.

De 32 de ani, defuncta era văduvă fiind înconjurată cu multă dragoste și ocrotită cu atenție de aparținători.

Vârsta inocenței a scutit-o de emoțiile inerente provocate de vremurile de urgie și moarte, de drama și evenimentele tragice, care s-au abătut asupra familiei, în noaptea de 10/11.10.1944, dar nu și de consecințele acestora. Reamintim faptul că, în preajma celei de a doua mari conflgrații mondiale, trupul sfânt al țării a fost sfârtecat, schilodit, ciopârțit, mutilat conform voinței, intereselor și strategiilor celor mari și puternici ai vremii. Prin actul samavolnic din 30 august 1940 Nordul Transilvaniei respectiv 11 unități administrativ-teritoriale, printre care și fostul județ Năsăud cu o populație preponderent românească, a fost amputat din trupul României și împotriva adevărului istoric a fost cedat Ungariei horthyste. A urmat o perioadă grea de opresiune și teroare antiromânească. Aceasta a atins apogeul după începerea operațiunilor militare pentru eliberarea Ardealului. Ocupanții au transformat minunata noastră Vale a Bârgăului într-o Vale a Groazei, o Vale a Plângerii. Notarii împreună cu șefii posturilor de jandarmi au întocmit liste negre cu românii considerați periculoși pentru ordinea de stat a vremii în care au fost cuprinși slujitorii bisericii noastre naționale, dascălii și gospodarii de frunte ai comunităților bârgăoane fiind acuzați că sunt spioni, iscoade ale românilor ori partizani și au luat măsuri de anihilare a lor. În acest context, la 9 octombrie 1944 a fost rearestat și reîncarcerat Leon Vlad, zidar, de 50 ani, tatăl defunctei, ce avea cinci copii împreună cu: părintele protopop iconom stavrofor: Augustin Pop, de 43 ani, de la Mijlocenii Bârgăului, Vasile Rațiu, croitor, de 41 ani, tată a 5 copii, Pavel Costea, de 71 ani, mic comerciant, Lucreția Tanca, de 24 ani, toți din Prundu Bârgăului, Popandron George, de 62 ani, gospodar de frunte al comunei Bistrița Bârgăului, tată a 6 copii și Simion Rogină, de 47 ani, muncitor forestier, tată a 6 a copii, din aceeași comună. Niciunul nu și-a făcut prea mari probleme întrucât mai trecuse prin situații similare și sperau că nu e decât o acţiune stângace de intimidare de care au mai avut și altă dată parte, iar după cercetări vor fi repuși în libertate. În 10.10.1944, seara pe la orele 21,00, după ce se retrăsese trupele de ocupație, toți cei șapte arestați am fost duși unul câte unul într-o grădină, unde au fost executați prin împușcare de către un plutonier de jandarmi ungur în tovărășia unui ofițer și a unui soldat. Bunul părinte a fost unicul dintre cei șapte executați, care a reușit cu ajutorul credinței sale nemărginite să iasă învingător din înfruntarea deosebit de dramatică cu asasinii nemiloși, să scape din ghearele morții hâde și să revină la viață. Evenimentele au marcat-o puternic pe sora sa Ioana Sofincianu (25.04.1922 – 12.10.2014), care după arestarea tatălui, principala întrebare pe care și-a pus-o a fost aceea:”ce ne facem dacă-l pierdem pe tata ?, iar devoțiunea, intuiția, grija pentru viitorul familiei precum și perspectiva de a se vedea obligată să-și asume responsabilități pentru care nu era suficient pregătită au determinat-o să se zbată, să încerce, să se lupte eroic pentru a-și salva tatăl. În acest sens, sfidând pericolele generate de atmosfera de apocalipsă instaurată de ocupanți în zonă a încercat să fie mereu prezentă în locurile fierbinți ale evenimentelor respectiv acolo unde se găsea și se putea decide soarta grupului de patrioți arestați. N-a ezitat să facă demersuri insistente chiar la comandament, iar cu toate amenințările și umilițele de care a avut parte, nu s-a lăsat până ce nu i s-a permis să ia legătura cu arestații. Cu acea ocazie, le-a sugerat să recurgă la anihilarea dispozitivului de pază și să încerce o eliberare prin forță pentru că : ” doar sunteți bărbați și trebuie să dovediți asta !“. Propunerea n-a fost agreată de niciunul dintre ei, dimpotrivă părintele i-a cerut:”să înceteze cu asemenea sugestii, nu vezi că sunteți două suflete !“ (Era gravidă în luna șaptea cu Valerica, primul din cei șase copii ai săi, care peste 18 ani avea să devină cumnata autorului acestor rânduri – n.n.).

N-a renunțat nici după acest prim eșec și nici după ce arestații au fost încarcerați în beciul restaurantului, de unde ulterior au fost duși la execuție, ci i-a trimis pe Daniel și Iuliu, frații săi de 12 ani și respectiv 14 ani să observe de la mătușa lor Mina, ce locuia vis-a-vis de restaurant și să o țină la curent, urmând să intervină în raport de situație. În dimineața următoare, după ce a aflat vestea despre abominabilul asasinat, a participat la deshumarea victimelor, și-a examinat cu curaj și demnitate tatăl, iar ulterior a devenit ajutorul de nădejde al mamei în creșterea și educația celor patru frați mai mici. Mama văduvă și cei cinci orfani au reușit înfruntând mari greutăți și suferințe să răzbată prin unitate familială, armonie și bună înțelegere, conduită ce avea să devină piatra de temelie a viitoarelor lor familii.

Părintele Vasile Turcu a ținut să sublinieze comportamentul special al defunctei și surorii sale, de enoriașe model, care s-au remarcat întotdeauna în activitățile desfășurate de biserică precum și în educarea și ocrotirea celor peste 30 de nepoți și strănepoți, inclusiv a doi minori preluați spre îngrijire din centrele de plasament. În familiile acestora toată lumea fie că era vorba de nepoata Nuța (Ioana Frantiuc – n.n.), fost Prim-secretar al Comitetului Județean UTC, de Puiu Ioan, soțul altei nepoate, fost membru al Consiliului Suprem de Dezvoltare Economico-Socială a României a cărui președinte a fost fost șef al statului român, de Krestel Ioan, artist plastic, soțul unei strănepoate, de militari și nu numai se simțea excelent.

De altfel, la familia nepoatei sale Valerica și-a găsit găzduire în perioada în care a lucrat la fosta fabrică de cherestea de la Suseni, viitorul părinte stareț Emilian Telcean, care de 5l de ani slujește la Mănăstirea cu Hramul „Sfântul Ilie” din Toplița, județul Harghita, ctitoria primului Patriarh al României reîntregite Miron Cristea. Toți le sunt pentru totdeauna recunoscători.

Dumnezeu să le ierte și odihnească în liniște și pace !.