SPRE O „BISERICĂ VIE”
Paradoxal, pe noi, comunismul ne-a păzit într-o oarecare măsură, în felul lui, dar acum „a venit vremea” (Ioan 17:1). Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de rușine de către mijloace mass-media, și pe noi înșine, și pe iubita noastră Biserică, și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdam ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, poticniri și vânzări (Apoc. 13:7).
Dacă materialismul acestor ani de comunism a pătruns în societatea românească, să ne fie cu iertare, dar a captat mai întâi Biserica.
Fiecare care urmează și, apoi, termină „Teologia”, își caută o parohie cât mai bogată și cât mai apropiată, nu mai caută bogăția spirituală și „Adevărul”.
Suntem puși în situația de a crea niște oameni de elită. Trebuie să formăm o armată de călugări și preoți care, cu adevărat, să se apropie de poporul acesta.
Ar trebui să ne doară sufletul de țăranul român, nebăgat în seamă, necercetat de nimeni, care cu traista lui, sprijinindu-se în băț în vremea hramurilor, fac zeci de kilometri până la vreo mănăstire. Ar trebui să fie ca altădată, fiecare bisericuță să-și aibă preotul ei[1].
Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvățăm mai multa încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu decât pe mijloacele acestei lumi. Iar, aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm și apucăturile acestei lumi, punând deoparte, fie și provizoriu, poruncile lui Hristos. Că, astăzi, de ne vom afla despărțiți de Hristos, ce ne vom face când ne vor întâmpina „porțile iadului”?
Tragedia acestor vremuri e faptul că există prea mulți oameni „morți" la amvoane predicând prea multe predici moarte prea multor oameni morți.
Ce febră aprinsă e acum clădirea de biserici frumoase!? Dar dacă bisericile acestea nu vor fi vii, nu vor fi biserici trăitoare, altarele acestora nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Oamenii zidesc biserici, dar nu intră în ele, tipăresc Biblii dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu, dar nu cred în El pentru mântuirea sufletelor, cântă și colindă, dar le uită și pe acestea. Realitatea urâtă e că focul de la altare ori s-a stins, ori abia mai arde.
Poate să nege cineva adevărul că în organizarea și gospodărirea bisericii de azi, povara cea mai arzătoare sunt banii? Accentul nostru, astăzi, este pe „a achita”, pe când al celor din vechime era pe „a se ruga”. Noi, când ne-am achitat cheltuielile, ne-am potolit elanul; ei, când se rugau, se cutremura și se zguduia locul[2].
Cenușăreasa Bisericii de azi a devenit, din păcate, rugăciunea. Aceasta e neiubită și nedorită. O predică poate atinge pe oameni. Rugăciunea, însă, îl atinge pe Dumnezeu. Predica atinge timpul. Rugăciunea atinge veșnicia. Amvonul poate ajunge ușor o vitrină de etalare a talentelor noastre, însă cămăruța rugăciunii coboară în adâncul lepădării de noi înșine.
La această oră tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină. Așa că Iisus e rănit în casa celor ce-o iubeau. Biserica luptătoare șchioapătă și e luată în râs. Credincioșii de demult cântau:
Ferice de cei cu duhul sfânt
De cei cu inima zdrobită
Ferice de cei ce plâng
Și rămân tari în ispită.
Există în aceste versuri trei lucruri importante: inima zdrobită, regretul și păcatul.
Întâi, Dumnezeu nu disprețuiește o inima zdrobită și mâhnită. De pildă, domnul Iisus a luat pâinea băiețelului și a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulțimii, spunând: Acesta este trupul meu care pentru voi se frânge. Dacă aceea e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui ca ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvam viața, nu numai c-o pierdem, o pierdem și pe-a altora.
Apoi, regretul pentru păcat. Profetul Ieremia striga: O, de mi-ar fi capul plin cu apa. Dragii noștri, ochii noștri sunt uscați fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să fim evlavioși, dar fără pocăință. Cam greu! Psalmistul spune: ochii mei varsă șiroaie de apa. Din păcate, omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpânire pe el. În loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viața, a ales păcatul care este moartea[3].
Școlile teologice de astăzi, oare mai învață lacrimile, oare mai pot? Materia (disciplina) aceasta e predată de Duhul Sfânt. Putem să avem licențe, masterate, doctorate, dacă nu simțim amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Mulți cunoaștem un singur fel de predici, ușoare, fără lacrimi, fără suflet.
În al treilea rând, păcatul! Cum să rezistăm în fata păcatului? Decât în genunchi! Nu trebuie să ne lăsam amețiți de teoriile omenești. Peste putrefacția aceasta trebuie dat drumul să curgă fluviile de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc curățirea de păcate.
Ne e rușine de păcat, dar nu ne împotrivim față de el. În fața unei Biserici, tu, omule: rece, cârtitor, nepăsător, nu va capitula veacul acesta imoral, plin de pofte și murdărie. Toți căutăm țapi ispășitori, să dăm vina pe cineva, dar Biserica a încetat să fie o țepușă în coasta lumii.
Ar trebui să mai urcăm o dată Dealul Căpățânii pe genunchi, ca să privim Crucea, cu smerenie. Biserica trebuie, întâi, să se pocăiască, apoi lumea va crede. Biserica trebuie, întâi, să plângă; apoi vor fi bisericile pline de păcătoși copleșiți de plânsul pocăinței.
Avem nevoie de foc sfânt[4]. Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul și să-i atragă pe păcătoși la pocăință? Azi, mi se pare ca suntem interesați în a avea biserici încălzite cu gaz, lemne, decât încălzite cu rugăciuni.
Biserica s-a ocupat puțin de tineri. Nu e de-ajuns să se facă cele Șapte laude sau Sfânta Liturghie și cu asta, gata, am terminat! Pentru tinerii (dar și pentru cei mai în vârstă), care suferă de boala indiferenței, trebuie început cu școala. Copiii noștri cunosc toți fotbaliștii, pe de rost, dar nu știu cine a fost Sfântul al cărui nume îl poartă.
Cine poate spune care e măsura puterii lui Dumnezeu? Oamenii au măsurat masa pământului, să numere stelele. Dar, nimeni, nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât de Dumnezeu de mare!
Sfântul Ioan Gura de Aur spunea că puterea rugăciunii a stins tăria focului, a îmblânzit furia leilor, …, a rupt lanțurile morții, a lărgit porțile Raiului … Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări[5].
De ce sunt asa de putini duhovnici buni astăzi? Fusese întrebat Sfântul Siluan Athonitul, la care acesta a răspuns:
- Fiindcă nu sunt ucenici buni!, extinzând aceste spuse la cum e Biserica, așa e și societatea sau dacă ostașul doarme, dușmanul cucerește cetatea[6]. Biserica are nevoie de bărbați ai lui Dumnezeu care trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziți de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientați de viață. E nevoie de Paveli înflăcărați care să miște Timoteii timizi, oameni de foc care să aprindă și să provoace la lumină pe credincioșii care sunt doar cu numele. E nevoie de ostași viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopțile de rugăciune. E nevoie de slujitori adevărați împotriva profiturilor false, a donațiilor false, a câștigurilor mârșave, căci ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? (Marcu 8:36).
Bănuții văduvei și ai săracilor sunt cheltuiți cum nu trebuie. Statisticile umflate, mulțimile de oameni care se declară creștini, elogiile demnitarilor sunt ridicate în slăvi. Toate cu scopul de a atrage publicitate. Totul este numai reclamă în legătură cu ctitoricea de biserici și pomeni sau fapte de așa-zisă milostenie.
În fond, ceea ce se petrece în lume, este numai imoralitate. Probabil trebuie să ai sânge și duh de Iov ca să poți rezista într-o lume ieșită din țâțâni (balamale, s. n.).
Când un om își aruncă averea toată și, apoi, o ia razna, întâmplarea în sine nu este deloc un eveniment. Este un semn al lumii bolnave. Biserica este un lucru așezat și temeinic, dar în egală măsură și scandal. Dar care dintre slujitorii altarelor ar mai fi în stare să declanșeze în sufletul enoriașilor sentimentul adevăratei beții și nebunii întru Domnul? Cine își mai lasă acum avutul și urmează Crucea care arde mai slab decât o stea?
Temeiul îndrăznelii celei după Dumnezeu este Învierea Sa din morți, dovada atât de puternică a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem și noi îndrăzneală și curaj împotriva lumii și a morții din noi. Acesta-i temeiul străfund al uceniciei noastre, al cărui capăt este învierea sufletului încă din veacul acesta, în lumea veacului viitor[7].
[1]Iustin Parvu, Abecedar duhovnicesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 47-48.
[2]Leonard Ravenhill, De ce intarzie trezirea? (traducere de Valentin Popovici), p. 5.
[3]Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Dinamica despătimirii - Spiritualitate creștină, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p. 5.
[4]Leonard Ravenhill, op. cit., p. 20.
[5]Ibidem, p. 37.
[6]Ibidem, p. 38.
[7]Arsenie Boca, Trepte spre vietuirea in monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003, pp. 53-54.
Comentarii
Patosul dv. este salutar, dar nu aveți dreptate a blama Biserica în totalitate.Destui sunt cei ce o dușmănesc, o vor închisă și interzisă, nu era neapărat necesară și contribuția domniei voastre. Nu vedeți partea minunată a Bisericii de azi, evlavia credincioșilor, lăcașurile pline, nu auziți rugăciunile, nu vedeți puternica acțiune social-filantropică a Bisericii. Care a fost vremea celei mai înalte credințe a Apusului? Când se ridicau marile Catedrale și Domuri. Ei acea vreme a venit acum la noi.Au înflorit biserici și mănăstiri, a înflorit credința ca niciodată. Sunt și rele, doar nu suntem orbi, căci vrăjmașul intră și-n Biserică, numai în Sfântul Potir nu(cum spune părintele Florin Moldovan de pe str. Ghinzii), dar nu ne va birui nimeni, căci HRISTOS Cel înviat e cu noi ,,în toate zilele” -deci și acum.
Când nu a fost Biserica lui HRISTOS lovită de vijelii? Așa e și azi. Altădată păgânii sau autoritatea statală păcătoasă. Azi mass-media, ziare programatic atee, mărturisirile de credință marginalizate. Răul din Biserica Ortodoxă dreptmăritoare e scos în față, ca și cum ar fi definitoriu.S-a înmulțit lumea; s-a multiplicat și binele, dar și răul, ca să avem de unde alege fiecare. ,,Nu avem duhovnici mari”? Avem, dar adevărații duhovnici nu se dau spre faimă, ci spre smerenie. Pe mulți îi știm abia după moarte. Și azi, Dumnezeu ne vorbește prin preoți și ierarhi cu dragoste de HRISTOS. Cum de nu le auziți glasul?
Adaugă comentariu nou