Umorul, omorul, satira și Șakira

În România cea de Dinainte (paranteză: dinainte de 1990), umorul și satira, omorul și Șakira (paranteză: omorul= în sensul „m-am omorât cu munca”) erau manifestări ale spiritului omenesc după cum urmează: „oficiale”, „semi-oficiale” și „oculte”. Partidul și Securitatea de Stat (paranteză: care era de forma unei uriașe caracatițe miriagasteropode, având în ordine/subordine 27 de unități militare, unități speciale, servicii, direcții, comandamente, centre pentru..., în care ofițeri și subofițeri activi erau, în total – 9.801, inafară de angajați civili și ofițeri-ingineri/medici care însumau câteva sute de indivizi, PLUS sute de militari în termen cărora se adaugă coadă de cometă 136.000 de informatori activi (domnu' Dacian Ciloș - Cimopoș - Trombitaș, ori ce patroinimic mai aveți, că numai nume de trac nu aveți! se aude? ați înțeles?... Nu tot românul a colaborat cu Securitatea!! Băgați mințile în cap!), PLUS Iordache Fiul, în evidențele Departamentului Securității de Stat, ajunși în unele rapoarte cu numele și numai atât, 400.000 de informatori), așadar, Partidul și Securitatea erau „garantul” manifestărilor de satiră, umor și omor în toată țara, de la munte până la mare, în oricare împrejurare, încât poporul român râdea de la patriarh PLUS mitropulit până la cantor, de la muncitor până la cercetător, de la soră/asistentă până la doctor, de la bolnavi până la cei sănătoși, în trombe de hotote și râsete (de-aia poporul român era declarat cel mai sănătos din Europa!), încât s-a ajuns ca și la înmormântări asistanța să nu afișese moace jalnice, de pământ, dimpotrivă, erau toți luminoși, veseli, expansivi chiar, gata-gata să se pună pe râs, mai ales că aveau în față exemplul clar, așezat în lada de pe năsălia cu lumânări, că, vorba aia, scăpau de o gură în plus la masă și dobândeau un loc liber de pat, de scaun, de fotoliu (unde mai exista așa ceva!), încât până și Bulă a declarat odată bucuros că i-a venit o idee trăznită atunci când i-a murit bunica, anume să o țină în fereasta apartamentului de la parterul unde locuiau cât mai mult timp, pentru ca poștașul să le aducă în continuare pensia bătrânei. Bancu ăsta, la urma urmei, a pornit de la un caz real, așa încât, ce să mai discutăm tura/vura, ăia de la Securitate care se ocupau în mod științific de crearea tuturor condițiilor pentru ca poporul, cetățenii să dovedească în orice înmprejurare buna dispoziție a tutulor, nici nu s-au mai chinut să născocească o glumă pe tema asta generoasă, căci poanta de tip irealist-magic a lansat-o chiar ăla pățitu... Ăla pățitu, cu bancu ăsta cu bunica în fereastră, era gata-gata să ajungă în Guiniss Book pentru inventivitate, că doar știți, în România de dinainte de 1990 era „floare la ureche” și de „nu mă uita” să accesezi și să ajungi „vedetă” în Cartea Recordurilor. De treaba asta, foarte serioasă de acele date, în acele vremuri de restriște zâmbitoare a rânji, răspundea tot un Comandament al Securității, care hărăzea poporul, în sensul că paginile Recordurilor (fie cele mai aberante, fie cele mai neauzite și nemaivăzute), începeau cu Declarație pe proprie răspundere, care avea mai multe fațete. Iată, aleatoriu: Declarație cum că nu vei spune nimănui (nici lui mă-ta) ce anume ai declarat; Declarație că nu ai văzut/auzit nimic în timp ce scriai declarația; Declarație că nu ai fost bătut, ciomăgit, molestat, nici cu jordița la coaie nu ai fost mângâiat; Declarație că spui adevărul și numai adevărul. Urma, tot pentru Cartea Recordurilor Originale Româneșri, filele care consemnau Declararea/Declanșarea Procesului penal care îți fusese intentat, uneori pe neve, alteori în văzul martorilor, cărora li se striga în gura mare: „dacă o să faceți ca el, ca el o să pățini!”, „Nici pâine fără muncă, nici muncă în batjocură!”; apoi ți se fâlfâia în fața ochilor Vina pentru care ai fost adus în fața Tribunalului Poporului; Declarație despre părinți, frați, surori, bunici, străbunici, nepoți și strănepoți; Declarație despre ce fel de discuții/vorbe/cârcoteli debitează vecinii, cunoscuții, prietenii. Și tot așa. Cel mai cel Record debândit în România cea de după 1947 a fost Dispariția/evaporarea, nu se cunoaște în ce condiții, a unuia sau altuia, considerat „bandit” sau „dușman al poporului” sau „dușman al statului de drept”. Disparițiile unor persoane, a unuia ori a altuia, putea să aibe loc și la lumina zilei. În general, locul/locurile de dispariție erau secrete/secrete de stat/secrete de dragul tăinurii, de inima epoleților albaștri, și locurile de ispășiri erau cunoscute sub numele de lagăr, șantier de muncă, domiciliu forțat. Și multe, multe alte recorduri, care, celor puși să le execute, să le îndeplinească fără cârtire, le produceau crize isterice de ilaritate atât de puternice încât ajungeau să râdă și condamnații la temniță grea, față de cele ce li se întâmpla, ce vedeau și auzeau, pentru că altminteri, întregul mod de preparare pentru intrarea în Cartea Recordurilor din România putea fi reluat și „pus în operă” de de la capăt, la comanda oricărui superior, ofițer, subofițer, tablagiu, fie din miliția poliție, fie din poliția politică, fie din miliția civilă. Înețelegeți dumneavoastră foarte bine.
Un popor atât de vesel cum a fost și este poporul român nu există pe pământ. Argentinienii sunt mici copii, mogâldețe pe bețe de scobit găuăzarii. Norocul nostru a fost, la un moment dat cu Mamona Proniei, că își făcuse apariția pe mapamond Șakira/Șapașnicova, o tipă de care era îndrăgostit și bosumflatul președinte al Franței Francois Mitterand, ăla, care după 1990 a devenit prietenul asasinului original Ion Iliescu. Într-o vizită protocolară. Protestatarii stradali din Iași, la vizita lui Mitterand, strigau răgușit: „Francois Mitterand/ Les'amies de assassin!”, „Francois Mitterand/ Les'amies de assassin!”. Vă amintiți, nu? Ce-am mai râs și-atunci! Iată o modalitate onestă și sinceră de a aniversa/aminti împlirea a 30 de ani de la Revoluția Română ca a avut loc la sfârșitul secolului trecut!
NOTĂ: Ceea ce tot amestecă la unele posturi de televiziune analistul de mare anvergură civică Cristian Pârvulescu despre așa-zisul ILIBERALISM din România, aplicat la noi cu lopata de către Dragnea &Co., este, ideologic referindu-ne, o mare gogoriță. O mare cacealma europeană de mercenar de presă, domn Pârvulescu! Pentru Dragnea &Co., doctrina ILIBERALĂ înseamnă jefuirea pe orice cale a averii statului cu ajutorul legilor de drept promulgate în favoarea lor cu concursul politic al ministrului Justiției, Tudorel Toader, cel mai perfid „justițiar” de când e România România, domn Pârvulescu!