Un bonus

Cu prilejul unei sărbători, preotul Felician Neagoș ne-a propus, celor de față, să ne comportăm, după ce plecăm de la biserică, imaginându-ne că ziua respectivă este ultima din viața noastră. În căutarea unui prieten m-am abătut pe la ,,Academia BMB”, o ,,tavernă mohorâtă” din Beclean. Acolo, sub impresia propunerii părintelui Neagoș, le sugeram amicilor mei adunați la umbra galbenă a unei beri, ideea, ca Dumnezeu  să acorde un bonus celor care se pensionează, dacă în general ei au slujit binele și s-au comporta onorabil până la acea vârstă. Dumnezeu ar trebui să-l readucă pe cel pensionat în forma plenitudinii în care el era la patruzeci de ani, timp de două decenii.

Personalizând teoria cu bonusul, m-am considerat un privilegiat fiindcă doi ani și un semestru, după pensionare, am avut norocul să mai predau în aceeași școală, în care ,,m-a lovit” finalul carierei mele didactice. Am primit acest bonus probabil deoarece (scuzați-mă) mi-am iubit mult profesiunea.

Am trăit luna februarie 2018, ultima de profesorat, cu aceleași emoții care m-au însoțit în anul pensionării. Finalul inevitabil a venit și ultima zi de februarie  2018 a fost copleșitor de emoționantă.

La clasa a V-a C de la Școala Gimnazială ,,Grigore Silași” din Beclean, în acea zi, am rezolvat câteva exerciții gramaticale despre substantiv și articol. Când să ies din clasă, stupoare! Elevii mi-au baricadat ușa, au pus în fața ei mai multe bănci și peste ele scaune. Nu mă lăsau să plec. I-am lămurit  că mă grăbesc s-o înlocuiesc pe soția mea la clasa a III-a D. Până la urmă copiii m-au înțeles și mi-au deschis calea.

Apoi s-a apropiat de mine o elevă, ,,scriitoarea”, cum am numit-o eu, fiindcă mă bombarda aproape la fiecare oră cu admirabile compuneri narative. Am descoperit, în compozițiile ei,  cum ar spune prozatorul Cornel Cotuțiu, că eleva avea ,,vână narativă”, sintagmă, amintindu-mi de o olimpiadă de limba și literatura română, când amândoi, am format aceeași echipă de corectori.

M-a prins de mâna dreaptă și nu mă mai lăsa să mai fac niciun pas. M-a uitat în ochii ei  peste care începea să băltească  luciul lichid al unei lacrimi. Nu mai eram în stare să-i motivez de ce trebuie să mă duc așa repede. Am ieșit pe coridor și Iulia Fazekaș mă tot ținea de mână. Am mai privit încă o dată în ochii ei narativi, apoi cu o mișcare mecanică, hotărâtă i-am desfăcut  mâna din mâna mea și am pornit-o ferm spre capătul coridorului. M-am prăbușit în mine. S-au cutremurat stalagmitele și stalactitele sufletului meu. Nu am mai fost în stare  să privesc în urmă. Cu pași grei, duceam cu mine,bonusul pentru cariera mea didactică. M-am pensionat pentru a doua oară.

După aproape 46 de ani de profesorat, strângerea de mână a Iuliei s-a așezat ca o diademă peste anii dăscăliei mele.