Veronica Oşorheian – Şirag din pietre de râu

Leşul Ilvei, un sătuc pitulat între două înălţimi de munţi, cu oameni aspri, născuţi şi crescuţi în datini străbune, rămâne un punct de atracţie pentru fiii lui plecaţi în zările albastre. „Ori unde-aş merge-n lume, sfânt va rămâne locul/Unde cuvântul mamă întâi l-am învăţat/ Şi-am să le spun la toţi că mare e norocul/ Să ai o rădăcină în lumea de la sat” (Gând la ceas de sărbătoare, Veronica Oşorheian).

În decursul scurgerii vremii, leşenii au demonstrat că deşi oieri şi crescători de vite, înălţaţi în legile străbune ale neamului, pot fi creatori de folclor, dar şi păstrători şi asimilatori de cultură, cu sprijinul „inteligenţei”, care şi-a înţeles menirea de a culturaliza oamenii: săltându-i spre lumină, cu nenumărate manifestări: teatru cult sau de folclor local etc.

În volumul „Şirag din pietre de râu”, V.O., fiică a satului, locuind în prezent în Alba Iulia, ne face o inventariere a acţiunilor culturale desfăşurate în Leşu începând din anul 1907, când s-a creat prima trupă de teatru din diletanţi, îndrumaţi de intelectualii satului.

Relevantă în acest sens, ea păstrează o scrisoare a profesorului Anton Coşbuc, fiu al satului, în care îndeamnă pe actorii amatori ai satului ca să vină de curând la Năsăud, în atelierul foto „Tatay” pentru a putea executa tabloul… „ca să rămână şi pentru acest spectacol un document la Muzeul Căminului dar şi într-o dare de seamă privitor la activitatea teatrală din Leşu (…) că se va găsi cineva, cândva, într-un viitor îndepărtat să răscolească trecutul, să-l reconstituie şi să dea fiecăruia ce i se cuvine” (…). „Ce n-am da acum, să avem fotografiile celor care au jucat în „Ruga de la Chisatău”, în 1907?” (31 aug. 1966).

Dacă în 1907 (incredibil) într-un sătuc ca Leşu s-a jucat piesa „Ruga de la Chisatău” şi apoi creându-se cadrele de diletanţi şi iubitori de spectacole, manifestările culturale s-au continuat cu unele întreruperi, faptul dovedeşte aspiraţiile spre cultură ale leşenilor. Iar „acel cineva, care se va găsi doritor să răscolească trecutul manifestărilor culturale ale leşenilor” s-a dovedit a fi tot o fiică a satului, Veronica Oşorheian, care cu dragoste, dar şi cu migală s-a aplecat asupra documentelor existente la Muzeul Căminului, dar şi asupra amintirilor proprii, sau ale sătenilor, încropind din frânturi imaginea vieţii culturale leşeană.

„Mişcarea de amatori a fost un ferment coagulat al entităţii distinctive din Leşu, care a mijlocit contactul culturii tradiţionale cu influenţele venite dinspre oraş, respectiv, cu marea cultură”. (dr. Gabriela Mircea Preambul).

O muncă migăloasă ne aduce în lumină felurile reprezentărilor dramatice şi ale celorlalte manifestări de cultură locală ca: teatrul cult, teatrul popular religios (Irozii), datina uratului (pluguşorul(, dansurile populare (căluşarii etc.), călăreţii şi stegarii, jocurile copiilor, petrecerile adulţilor (Berea), apoi orchestrele din Leşu, chiar magia populară (descântecele) – ca forme de exprimare a imaginaţiei şi talentului popular, a nevoii de spiritualitate folclorică şi, în fine, horile oierilor, instrumente de cântat, fluierele, până la „Festivalurile trişcaşilor” ajunşi celebri în ţară, cu contribuţia nepreţuită a compozitorului şi muzicologului Tudor Jarda şi chiuiturile.

„Retrăirea istoriei cvasicontemporane, sau chiar strict contemporane, a nucleului de umanitate originar reprezintă o adjudecare, în multe privinţe, atât a propriei biografii, inclusiv din perspectiva celuilalt, care trăieşte în preajmă, ca biografie încadrată în cea a comunităţii, nu decupată din ea, ci permanent inclusă în cea obştească şi conştientizată în mod integrativ, cât şi a biografiei eşantionului uman sătesc din care provine şi în care entitatea sa intelectuală şi sufletească se include până la disoluţie, la vaporizare, la contopire” (dr. G.M. – Preambul).

Inclus în volum este şi interviul luat autoarei de dl. scriitor Ioan Mititean, din care se pot desprinde fragmente de viaţă trăite de familia Mălai, din care autoarea provine, oameni aleşi din viţa cărora s-au ridicat intelectuali de seamă, iar unii (dintre care provine şi autoarea) au rămas pe glie s-o lucreze după tradiţie. Toţi cu mare râvnă şi dorinţa de autodepăşire!

Folclor, creaţie proprie cultă sau greaua inventariere a valorilor culturale ale satului Leşu, dovedesc neţărmuita dragoste de viaţă sătească a autoarei, fapt care se relevă şi din citatul de mai jos: „Prinse laolaltă, secvenţele de viaţă pe care le-am amintit, unele trăite de mine, altele scrise pe te miri ce bucăţi de hârtie, ori povestite de alţii, reprezintă stăruinţa unor oameni de a-şi înfrumuseţa viaţa. De a şi-o face mai cumpănită, mai senină, mai bogată, mai pitorească. N-a fost un lucru uşor. Şi nici la îndemână întotdeauna. Dar ce a rămas în urmă, se poate asemui ca un şirag din pietre de râu. Netede ori culţuroase, alungite ori rotunde, mai albicioase ori mai verzui, albăstrui ori brune, vineţii ori de culoare cafenie, te îmbie să le priveşti, să le atingi şi să te minunezi de ce a fost în stare unda râului în rostul curgător pe care-l are. Pentru undă o joacă. Pentru om, trudă. Trudă care te bucură, care îţi dă încredere, care te înalţă, care te face cunoscut şi pomenit de urmaşi. E mult, a puţin?... Cine mai ştie?

Concepută pe coardele sensibile ale sufletului şi folosind un vocabular ales, ori de câte ori vorbeşte despre oameni şi faptele lor, volumul de faţă atestă calităţile de scriitoare ale doamnei V.O.