Victor Știr: Războaiele altora-războaiele noastre

Am îmbătrânit în pace, socotind că omul european a evoluat de așa manieră, încât după Al doilea Război Mondial nu mai are niciun chef să pună la cale, vărsare de sânge, pe suprafața vechiului continent. Un mod de a spune, de a ridica în slăvi rațiunea care ar fi lucrat cu mare spor în cancelariile țărilor europene, și naivi, am crezut, că homo europeus ar fi câștigat ceva în caracter, în modul de a se raporta la semeni și, în general, la existența sa pe timpul vieții.

Totuși, dacă insistăm, ne reamintim războiul fratricid din Iugoslavia, crimele împotriva umanității de acolo și conjurația sângeroasă care l-a eliminat pe Ceaușescu, lăsând în urmă stive de morți. Generalul Militaru s-a chiar exprimat în focul evenimentelor din decembrie: „Este război...”, referindu se, probabil, mai mult la ceea ce urma să petreacă într un scenariu amplu, decât în ”flecuștețul”-pentru el,  pe care îl considera împlinit prin lichidarea lui Trosca și a oamenilor săi.

Nici războiul Moldova-Transnistria-Rusia nu a fost o delicatesă, iar Rusia-Ucraina, derulat în acești ani, ne-a scos definitiv din confortul gândurilor proprii, fugace prin cotidian. Angrenarea noastră în Hora morții de pe Don, unde mai răsunau minunatele cântece, rareori de găsit pe discuri vechi din vremea comunismului, ne-a adus oameni care încercau să-și salveze viețile de bombardamente, și ne au implicat financiar, suficient pentru a întări criza care ne asediază din toate părțile.

Am considerat amenințările rusești, cum că suntem ținte sau putem deveni, ca pe niște atenționări care nu se vor materializa neapărat, și dronele căzute în apropierea sau chiar în interiorul granițelor noastre, niște întâmplări pasagere.

Toate grijile noastre și au căpătat putere de impact cu viața de zi cu zi, în momentul în care războiul SUA-Iran a început să dea semne de durată.

De multe ori, cei care încep un război cred că se va termina foarte repede, numai că lucrurile, cel mai adesea, se încurcă, nu se potrivesc cu campaniile de birou. Cu certitudine, SUA nu se aștepta la o complicare a situației de maniera de a fi nevoită să ceară ajutor aliaților NATO, care răspund și nu răspund.  După unii, în Golful Persic, ajuns nodul gordian al conflictului, ar mirosi a briză venită de pe râul Mekong, din Vietnam, aducând și amintirile războiului dezastruos care i-a costat pe americani până la 180 de miliarde dolari.

Deocamdată, semnele nu sunt foarte bune, zice-se, confruntarea dintre Israel- Statele Unite pe de o parte și Iranul pe de altă parte; Iranul are în spate o civilizație de câteva mii de ani, iar în prezent se întinde pe 1,648 milioane de kilometri pătrați și are o populație de 91,5 milioane de locuitori, spune-se, procentual, cu vârste care situează țara între cele mai tinere populații naționale din lume.

Găzduind avioane cisternă pentru alimentarea aparatelor de zbor americane am intrat și noi, românii, în lista de dușmani ai Iranului, fiind ținte mai reale decât ne proclamaseră  frații noștri de credință ortodoxă, rușii.

Atât ne-ar mai lipsi, să ne trezim cu rachete și drone deasupra Bucureștiului. Dar cum se știe, așa cum nu ne alegem părinții, nu ne putem alege nici timpul în care trăim și nici conjunctura geopolitică a lumii în care viețuim.

Nu avem de ales decât să fim disciplinați și să le ducem bucuroși pe toate.

Ne amintim ca de o profeție de colinda pe care o cântau Florentina și Petre Giurgi, cu mulți înainte de începerea războiului ucrainean și în care spuneau, repetitiv, cuvintele Domnului: ”Și voi trimite un război...”; avem două.

Frustrant este că în al Doilea Război Mondial am ajuns să murim la Cotul Domnului într-un război care nu era al nostru și ceva asemănător se petrece și cu cel de azi, în care am intrat obligați.

Iată cum, războaiele altora au devenit și războaiele noastre, în această lume mică precum un sat planetar.

Toate, la mila Domnului!

Victor ȘTIR