Vulcanul s-a stins – a rămas muntele

Scriitorii au fost şi vor rămăne o categorie profesională de vocaţie şi talent. Ei sintetizează conştiinţa naţională în opere literare. Ei sunt glasul cel mai răspicat al conştiinţei naţionale şi purtătorii drapelelor identitare ale neamurilor. Ei ard incandescent şi luminează calea popoarelor şi se sting repede. Ei iluminează calea, dar nu o ei a trasează, disting tendinţele de evoluţie şi simt mai bine nevoile neamurilor şi pot induce o anumită decizie. Alegerea căii este atributul liderilor politici. Artiştii pot doar să o corecteze, să o influenţeze şi să facă marşul popoarelor mai plăcut, mai rapid, mai reconfortant.

Între cei care au ales drumul şi cei care l-au iluminat, nu a fost întotdeauna armonie. Ezechil a fost aruncat în cuşca leilor pe timpul robiei babiloniene, Aristotel a fost exilat la Siracuza, Ovidiu, la Tomis. Goethe, când l-a văzut pe Napoleon, a exclamat “ecce homo”, iar mai târziu, s-a dezis de el. Puşkin a fost exilat în Chişinău şi Caucaz. Stalin l-a condamnat pe Şostakovici şi apoi, l-a eliberat. Goga, poetul elanului naţional şi al revoltei sociale, a fost închis de regimul austro-ungar şi interzis de români la începutul regimului comunist. De-a lungul vremurilor, între liderii politici şi artişti, a fost o stare de echilibru dinamic, manifestatându-se şi multe dezechilibre. Artiştii, ca factor de cristalizare şi consolidare a conştiinţei naţionale, au fost atent observaţi de liderii politici, pe tot parcursul istoriei. În această relaţie, excese s-au produs de ambele părţi, pentru că oamenii au şi interese personale şi trebuie înţelese. Schimbarea raporturilor dintre stat şi cetăţean, după Revoluţia din 1989, a generat mutaţii şi în raporturile artist – stat şi artist – cetăţean. Din această perspectivă trebuie analizat şi poetul Adrian Păunescu. Scriitorii n-au iubit regimul totalitar şi era de aşteptat ca, după decembrie 1989 să apară literatura de sertar. Deziluzia noastră este că nu a apărut. Uniunea Scriitorilor din România, după 1989 s-a autodevorat. Adrian Păunescu a fost cel mai critic în relaţia cu puterea comunistă, iar Cenaclul Flacăra era instrumentul de luptă. Nimeni nu ne-a dus cu forţa la spectacolele lui, dar sălile şi stadioanele erau pline. Ne plăcea spiritul de atac la ideologia comunistă, eram liberi în acest spaţiu şi ne manifestam ca atare. Versurile poetului Adrian Păunescu erau pe buzele tuturor. Nu îndemnau la ură, ci la o aşezare corectă a românului pe scena istoriei europene. Să faci ce a făcut Adrian Păunescu pe stadioanele patriei, trebuia curaj şi un pic de nebunie. El le-a avut. Acum este libertate de expresie şi poţi zice orice, dar libertatea de expresie a poetului trebuie analizată şi evaluată corect, obiectiv şi fără a o desprinde de datele regimului de atunci. El a fost, din această perspectivă, scriitorul cel mai vizibil. Este de remarcat faptul că Adrian Paunescu şi-a păstrat şi după 1989, aceeaşi incisivitate, a rămas acelaşi şi ca poet, ca senator, ca om. A fost un om în accord cu sine. Nu

s-au produs schimbări de azimut, de direcţie, in creaţia lui.

El a plecat după ce a ars ca un meteor, trasând o direcţie luminoasă pe cerul întunecat al neamului românesc. Istoria literară şi a României il vor aşeza acolo unde trebuie. Mie, ca întregii generaţii, mi-a plăcut. A fost bine sau rău că acest om mi-a arătat o direcţie şi eu am mers pe ea, va judeca istoria. Dacă istoria va valida această direcţie şi alte generaţii vor putea merge pe ea, iar dacă a fost rău, istoria o va marca cu semnul interzis, oprind generaţiile ce vor veni de a-şi consuma energia, parcurgând-o. Oricum, ce a făcut Adrian Păunescu este bine. Să lăsăm timpul să judece şi oamenii să se manifeste cum vor ei, dar cu măsură şi bun simţ. Atacurile la persoana şi opera poetului sunt preţul pe care el trebuia să îl plătească pentru curajul de a fi avut opinii proprii şi de fi avut consecvenţa de a le transforma în sentimente, credinţe, atitudini. Omul a plecat şi a rămas opera, meteoritul s-a stins, dar după ce a a iluminat sufletele noastre într-o perioadă întunecată. Vulcanul s-a stins şi din lava lui a rezultat un munte măreţ. Să lăsăm lava să se răcească şi apoi să începem urcuşul cu încercarea de a desluşi strigătul din adâncuri al poetului. Strigătul acestuia nu poate fi înţeles greşit, oricât de încet s-ar transmite. Cu Adrian Păunescu se stinge ultima generaţie de învăţători ai neamului, aşa cum i-a consacrat istoria, până azi. Cu lecţiile istoriei bine învăţate, puternic ancoraţi în realitatea cotidiană şi cu gândul la viitor, cu toată viteza – ÎNAINTE !

Colonel (r) IOAN GAFTONE