Cornel Cotuțiu: Cuvinte mai mult decât obosite

Dascăl fiind, am remarcat, de multă vreme, cum unele „instrumente ale comunicării” au început să fie marginalizate. Nu e vorba de vină, ci de evoluția societății, a limbajului.

     Textul meu de acum e un conspect al unui eseu recent săvârșit de un scriitor important contemporan. Am socotit că e bine ce fac, căci nu toți intelectualii au acces la reviste de cultură, fie pentru că nu sunt abonați, fie pentru că a început să dispară numărul chioșcurilor cu publicații de cultură (cunosc un centru de județ doar cu un singur spațiu de acest fel), fie pentru că au interes numai pentru publiații cotdiene de știri.

     Domnia sa face referire, pentru moment, la „solidaritate” și la „posteritate literară”, pe care le consideră cuvinte ce tind să iasă din vorbirea curentă prin nefolosire, aceasta fiindcă ceea ce denumesc ele e pe cale să nu mai existe, nu mai sunt de regăsit în universul sentimentelor, obiectelor, a însușirilor noastre. Desigur, ele nu pier, căci sunt de găsit în dicționare. S-o recunoaștem, „solidaritate” nu mai are acoperire în realitate. Are utilitate frecventă, firească, substantivul de bază - „solid”. Condeierul se întreabă: „Mai avem azi manifestări de solidaritate ? Rar, tot mai rar.”

     Ipostaza verbală - „a fi solidar” - cere (spunea latinul) vorbe, nu fapte. În junețea multora dintre noi, spre exemplu, Ziua de 1 Mai era însoțită, la manifestări publice, în pressă, de lozinci, în care nu lipseau sintagme de genul „solidaritatea internațională”.. E drept, cuvinte scandate, mimate, dar permanentizate de-a lungul anilor de propaganda comunistă.

     În absența solidarității postdecembriste ce a început să prospere? Ei bine (vorba vine...): individualismul,  respingerea, nesocotirea a ceea ce ține de ceilalți.  Să te identifici cu năzuințele semenului tău? Să te lupți pentru o cauză care, chiar dacă nu e a ta, o consideri dreaptă? Or, colegul meu de condei consideră că solidaritatea „este unul dintre indicatorii fundamentali prin care ne deosebim de alte viețuitoare”. E limpede, mă, calule, mă, cocoșule, mă, crocodilule ?!

     În artă, în literatură, sunt creatori cărora nu tot ce au publicat se potrivește idealurilor mele, năzuințelor, nu toate expozițiile puse la cale sunt potrivite unui anume unghi de vedere estetic, dar aceste sentimente nu mă împiedică să nu prețuiesc creația lor într-ale artei. Căci „valoarea operei e singura care trebuie să conteze.” Aici, dacă solidaritate e o vocabulă improprie, cel puțin e de acceptat actul de atașament pentru efortul creator.

     Pentru „posteritatea literară” parcă e și mai dificil să opinezi, fiind dintre ipostazele cele mai amenințate în actul comunicări. „Posteritate” e pe cale de dispariție. Trăim într-un timp accelerat, în care prezentul este „clipa” și stârnește impresia (realitatea?) că trecutul și viitorul monopolizează atenția. „Ne închinăm, hipnotizați, uneori, la „un acum tiranic”.  E ușor de înțeles că, în aceste condiții nu mai poate fi vorba mai ales de posteritate... literară. „Scriitorii de astăzi sunt înghesuiți, presați într-un spațiu vital restrâns, periferic.”

     E nevoie ca magicianul de imagini artistice și factorul de decizie administrativă să dea consistența necesară „unui acum tonifiant”.