Gheorghe Mizgan: Magia Stelei

Când simt să vorbesc despre Sărbătorile de iarnă, trebuie să-mi las toate preocupările cotidiene, ca un călător care se opreşte din mers, căutând un răzor prietenos, undeva la marginea drumului pentru popas, dar în loc de bocceluţa cu apă şi pâine desfac, cu mare căldură sufletească, lada de zestre în care amintirile stau bine împăturate, păstrându-şi fiecare paleta de culori cu mirosul specific evenimentelor trăite. Desigur, Sărbătoarea Crăciunului îşi păstrează locul de cinste, primenită în fiecare an de marea bucurie a rememorării drumului Stelei călătoare, urmată de Magi, vestind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. De fiecare dată, sămânţa bucuriei şi a încrederii în Minunea Dumnezeiască, face să rodească speranţa şi încrederea într-o lume mai bună.
Eram prin clasa întâi, la şcoala din Vale, în decembrie 1966, când mi-am dorit să merg pentru prima dată cu ,,Steaua’’. Aveam un prieten de copilărie, pe Goriţa lui lelea Nastasă, mai mare ca mine cu trei ani, în clasa a IV-a, vecin cu mine în Lazuri. Dacă mă gândesc bine la ce a însemnat, pentru mine mai târziu, noţiunea de clasă ca spaţiu pe când am mers la şcoala din centrul comunei, puteam să spun liniştit că eram colegi de clasă. Cele patru clase îşi desfăşurau activitatea şcolară simultan, într-o singură încăpere. Pentru noi, cei de la şcoala din Vale, nu a existat noţiunea de clase paralele ci doar de bănci paralele. Goriţa a mai găsit un adept al Stelei, pe Ustin de dincolo de valea Mare (valea Ţibleşului), de la Moara Sitei. La câţiva paşi de casa noastră, curgerea Hălmăsăului zglobiu, venind tocmai de la Pădure, îşi răspândea susurul liniştitor, salutând pietrele înviorate de stropii născuţi din micile cascade ori din vârtejurile în care, vara urmăream câte-o frunză captivă, aşteptând evadarea ei spre o curgere mai lină. Mai apoi, la câteva aruncături de băţ, Hălmăsăul se revărsa în valea Ţibleşului. Deaceea, în mod comparativ, noi localnicii îi spuneam văii Ţibleşului, valea Mare. Eram cei trei crai, dar nu aveam steaua. Fratele meu Viorel, meseriaşul casei, era profesor suplinitor şi instructor de dansuri populare la Spermezeu. Cum aveam o frumoasă colecţie de foiţe din staniol de diverse culori, l-am rugat pe Viorel să ne ajute. Dintr-o veşcă de sită şi dintr-un carton mai tare, din care s-au confecţionat cinci piramide cu latura bazei cât adâncimea sitei, a prins contur Steaua. Cu becuri de lanternă dispuse în fiecare colţ al stelei, cu un întrerupător confecţionat din două lamele de arc, montat la îndemână pe mânerele unui sistem format din câteva romburi cu articulaţie în fiecare punct de intersecţie a laturilor, cu o baterie lată de lanternă, de 4,5 V, cu câteva fire electrice de legătură şi cu un design de excepţie, Steaua noastră, strălucitoare şi la propriu şi la figurat, era gata. Flancat de cei doi crai, aveam responsabilitatea manevrării corecte a Stelei. Conform versurilor, când Steaua răsărea, eu apropiam mânerele şi atingeam întrerupătorul, astfel Steaua înainta în faţă, cu luminile aprinse. Când Steaua apunea, îndepărtam mânerele stingând lumina becurilor. Steaua se retrăgea spre mine. Încărcaţi de responsabilităţi, printr-o ploaie măruntă şi rece, am reuşit să mergem cu Steaua şi pe la tovarăşa, cum îi spuneam noi pe atunci, doamnei învăţătoare Felicia Şerban, o fiinţă deosebită. Am reuşit să încântăm gazdele, surprinse de magia strălucitoarei stele. La casele în care lumina izvora din flacăra captivă în oiaga numărul cinci, opt ori unsprezece a lămpii cu petrol, apariţia Stelei cu cele cinci colţuri luminoase a creat efecte surprinzătoare. Ne-am întors cu visul împlinit, oprindu-ne la Moara Sitei, unde ne-am împărţit frăţeşte banii, Ustin rămânând acasă, iar eu cu Goriţa mai aveam de trecut pe o punte din lemn, din care mai lipseau din loc în loc câte o traversă, iar valea tumultuoasă vuia din toţi rărunchii, vrând parcă să ne ia din picioare. Am ajuns cu bine, fiecare la casa lui. Mama, când m-a văzut în pragul uşii, s-a luminat la faţă, mi-a pus un lighean cu apă caldă şi grunji de sare, îmbăindu-mi picioarele reci şi ude, ca venind dintr-o mare călătorie însoţit de Stea. Sora mea Silvia, aşezată confortabil pe laiţăr, cât mai aproape de lampa cu petrol, citea unul din romanele ce făceau parte din lista lecturilor obligatorii de la şcoala pedagogică din Năsăud. Am adormit fericit, încărcat de sentimentul unei împliniri. A fost prima misiune mai deosebită din viaţa mea.
Au trecut anii şi iată că, proaspăt admis la Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la incorporabili, mă regăsesc militar TR-ist în cadrul transmisiunilor, în calitate de ,,Servesc patria!’’, găzduiţi de o unitate de tancuri din Tg. Mureş. Suntem în 24 decembrie 1978, în Ajunul Crăciunului. O zi ca toate celelalte, nebăgată în seamă de vreo faţă ,,luminată’’, conducătoare. În sala de antrenament pentru învăţarea alfabetului Morse, unde se desfăşurau, în mod obişnuit, ore de studiu regulamente ori se predau tehnici de luptă şi de apărare, m-am retras, în orele permise în această sală, evadând de această dată ,,neincorporabil’’, evadare pe care am să v-o relatez aşa cum am scris-o atunci şi am publicat-o, cu mult mai târziu, în antologia Ipostaze existenţiale în lumea satului tradiţional, coordonată de prof. Doina Macarie, sub titlul Evaziune spre tradiţional(Conservatorul):
Cuprins de lianele visării, mă zbat în tumultuoasa apă învolburată a-nserării...
Departe de idila gândurilor mele, departe de leagănul copilăriei împrejmuit de verdele verii, departe de tradiţia cu steaua, capra, turca ori Viflaimul. Departe de tot ce-i al meu, cuprins în vârtejul ameţitor al amintirilor trecutului, cufundat în mierea lor cu gust dulce-amar. Mă opun. Vreau să rup lianele tenebroase ce mă frâng cu atâta putere... Dar nu, nu pot, n-am atâta tărie şi... plutesc zâmbind spre locul natal, cu melancolie, spre locul împodobit cu lămpile cu feştilă, ce ard într-o atmosferă de basm... Cu brazi vioi pe crestele înzăpezite, cu câini ce latră la trecători mai mult pentru a-i saluta. Cu artificiile naturale ale cerului senin şi, în această atmosferă pluteşte, ca primăvara, parfumul de salcâmi, pluteşte frenezia melodică a colinzilor divine.
Glasuri de copii, glasuri de porumbei, glasuri de tineri ce trimit până în slava cerului imnurile tradiţionale ce amintesc de înaintaşii noştri ce-şi primeau nepoţii pe acelaşi pământ dacic, cu colaci copţi în cuptoare de piatră, pe lespedea bine încinsă, în cenuşa din lemnul lor, din pădurile lor, sau... din vreascuri adunate din albia râurilor revărsate primăvara ori toamna în tumultul ploilor reci.
Colaci copţi din lanul de aur ce strălucea, la îngemănarea toamnei, ca un ocean de belşug, sub ploaia de raze cernite ale Regelui anotimpurilor.
... Şi ce poate fi mai frumos decât aducerile-aminte despre locul de baştină? Nimic, pentru că totul fuge de tine, iar tu fugi de tot ce e citadin; te apasă luminile oraşului, freamătul străzilor şi toate acestea, te fac să evadezi. Să evadezi din prezent, din fluxul întunecat şi diluant al mediului împânzit de tramvaie, firobuze, autoturisme... şi să te-ntorci la trecut.
Prezentul pentru mine e doar o fosilă ce se descompune picurând izolat în negura nedefiniţiilor.
Am îmbătrânit, îi simt prezenţa în însăşi ecoul gândurilor.... au fost, aauu foost, aaau fooost! ... Iar, eu mă întreb:
- Când au să revie?
Şi iată ... colinda, steaua, Ciralexa! ... Nunta cu steag...
Nu mă întrerupeţi, nu mă întrerupeţi voi huruituri de angrenaje, voi sirene ce sunaţi atât de sinistru, nu mă întrerupeţi!
Lăsaţi-mă să-mi trăiesc ... trecutul căci, restul au amuţit pentru mine.
Iar, voi liane, voi împletiţi-mă bine şi daţi-mă jertfă lui Morfeu ... acasă ... Lazuri ... pădurea de salcâmi în floare... zumzet de albine... clinchetul clopoţeilor de la sanie sau poate, trece o nuntă cu steag, dârlăitul feciorilor întorşi de la petreceri, mirosul îmbietor de pâine caldă din Ajunul Crăciunului...
Coo ... laci, trei crai.. de .. la răsărit...
Şi ninge, ninge cu fulgi mari...
Au mai trecut multe valuri de ani de când, tânăr fiind mă simţeam bătrân...şi mulţi ani de la Crăciunul din 1989 când, în ziua Naşterii Simbolului iubirii semenilor şi al iertării necondiţionate, ne-am sacrificat conducătorul prin acele persoane care n-au învăţat, până atunci, să preţuiască şi să sărbătorească creştineşte Ziua de Crăciun.
Acum, bătrân fiind, mă simt tânăr! Doar la o mică aruncătură de băţ temporal, suntem în decembrie 2012, când Apocalipsa obosită de trăirile virtuale, abia închise ochii din sticlă şi pixeli. Pe locul ei, spălat de fluxul colinzilor, într-o deplină libertate de exprimare şi manifestare, tradiţionalul şi citadinul şi-au dat mâna spre sărbătorirea în armonie a Crăciunului. Şi ce poate fi mai frumos decât o familie reunită în Ajunul de Crăciun!? Bradul, impregnat de mireasma aerului montan, frumos împodobit, cu luminiţe jucăuşe, tronează în mijlocul terasei, între florile Anei, având în vârful lui o steluţă, cu luminiţe la colţuri, cumpărată dintr-un magazin în vremurile în care cei doi băieţi ai mei, Adrian şi Mihai, erau mici. Poarta casei noastre s-a deschis, de fiecare dată, pentru toţi colindătorii. În însoţirea lor, privirea mea stăruia uneori, până dincolo de nămeţi, în noapte, în tainica speranţă a reîntâlnirii Stelei magice din copilărie.
Închei cu o strofă din poezia Decembrie, publicată în cartea mea Roua din cuvânt:
Azi ninge peste pomii din grădină,
Nuiele albe-n geamuri strălucesc,
Se-aud colinde, parcă, în surdină,
Venind de sus din spaţiul părintesc.