JURNALISM CULTURAL

Jurnalismul este o artă. Chiar dacă are sufixul exagerării, el nu poate fi asemănat cu socialism, comunism, capitalism, doctrine istorice care au născut numeroase discuții. Paradoxal, de la jurnal, termenul este atât de natural, încât uităm de ”-ism”-ul cu pricina. În cele mai bune intenții, el este o reflectare a realității, cu mijloace de informare, de convingere, de comunicare. El este jurnalismul nostru cel de toate zilele.
Termenii ”cultură” și ”cultural”, ca și alte noțiuni înclinate mai mult spre sensul lor conotativ, precum ”epic”, ”poezie”, pentru manifestări ce nu au legătură cu genuri literare, cuprind o suprafață socială tot mai extinsă, de la cultura mâncării, la cultura îmbrăcării, de la cultura străzii, la cultura urbană. De la cultură la cultură, totul poate fi pus în legătură cu o cultură a ceva, însemnând o prezentare ce vrea să țină lucrurile la un loc, în sfera unui obicei comun, de cele mai multe ori, demn de luat în seamă. Dar dacă termenul/ termenii înnobilează, folosiți nelalocul lor par să se clatine, pentru că nu au temei, nu au suport, iar apariția lor doar lingvistică nu este suficientă, deși, e drept!, cam merge la țintă. În acest ”du-te vino” al culturii, cultura pierde din esență, din rost, și devine un accesoriu al celor ... lipsiți de cultură, un cuvânt pe buzele intrușilor în cultură. Cultura nu e trâmbiță, nu face zgomot. Ea face diferența dintre oameni, dintre tonuri, dintre evenimente, dintre fapte, dintre relatări. Pe tărâmul jurnalismului, vast, denivelat, divers, anevoios, aspectul ”jurnalismului cultural” este corespondentul limbii literare în exprimare.
În primul rând, ”jurnalism cultural” ( mă gândesc dacă nu este parțial pleonasm ?... ) înseamnă folosirea corectă a limbii române. Orice stângăcie, necunoaștere, neștiință, afișate cu aplomb, public, în numele limbii române, este un rău ne-necesar, culpabil, pedepsibil, cel puțin prin neraportare la texte și la semnatari, care nu cunosc simbolul național, limba română, în toată frumusețea ei, ca pe-o operă de artă, ca pe-o statuie, în detaliu. Și aici nu contează din ce domeniu vin știrile, informațiile, opiniile. Și politice să fie, dar corecte gramatical.
În al doilea rând, ”jurnalismul cultural” se referă la o critică față de ceea ce se scrie. Critica ar trebui să fie ca o lumină aplecată către text, de veghe, de la o sursă a conștiinței. Nu toate perită puse în pagină. Să fie adevărat, să folosească, să fie scrise cu intenții bune.
În al treilea rând, ”jurnalismul cultural” ține de domeniul culturii, prezintă fapte de cultură înaltă, educă generații de la cele mai fragede până la cele mai obosite vârste. Termometrul ”jurnalismului cultural” trebuie să indice stare de sănătate a manifestărilor culturale, eleganță, demnitate. Orice alte comportamente rupte din blocul de marmură al culturii se înlătură cu zâmbetul pe buze.
Tendință a jurnalismului de astăzi, permanență, ”jurnalismul cultural” se cere a fi cunoscut, mediatizat, respectat, folosit.
Bistrița poate fi/ și este o zonă cu multiple exprimări culturale – literatură, muzică, arte plastice, teatru, film, cu nume reprezentative în fiecare domeniu, pornite de aici, întoarse aici, rămase aici, care merită puse în valoare prin reportaje, interviuri, prezentări, portrete... Acești oameni nu trebuie să rămână în spate, doar pentru că alții trec în față pe nedrept. ”Jurnalismul cultural” nu este doar în scris, ci și audio sau video. Să vorbească cei ce știu. Să scrie cei ce știu. Și sunt destui. Acum e vremea ”jurnalismului cultural”.