La Biserica Înălţarea Domnului, păstorită de Cristian Marţian, domneşte rugăciunea, buna rânduială şi tradiţia strămoşească

          În Bistriţa, pe strada ce poartă numele Crăişorului Munţilor, pitită parcă la umbra cazarmelor ostăşeşti, se înalţă o bijuterie ortodoxă, o bisericuţă ce a devenit un lăcaş de rugăciune nu numai pentru militari ci şi pentru bistriţenii din zonă şi de mai departe. Este o biserică din lemn, amintindu-ne de sutele de astfel de locaşuri de cult ridicate în Transilvania în urmă cu câteva secole şi multe dintre ele distruse atunci de ocupanţii vremelnici. Viaţa actuală a Bisericii de pe Avram Iancu o dau enoriaşii, mulţi la număr, militari, tineri, copii şi bătrâni care, prin prezenţa lor, înfrumuseţează şi îmbogăţesc în duminici şi în sărbători Sfântul Lăcaş. În fruntea lor, slujindu-i de aproape şase ani, se află preotul Cristian Marţian căruia i se potrivesc cuvintele: „Preoţii care îşi ţine bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Timotei 5-17).

          Preotul Cristian  a absolvit Facultatea de Teologie în urmă cu 20 de ani, perioadă în care i-a îndestulat pe enoriaşii săi cu cuvântul şi fapta ca „viaţă să aibă şi mai multă să aibă”. La absolvirea Facultăţii de Teologie, lucrarea de licenţă s-a axat, după o serioasă documentare, pe istoria bisericii satului copilăriei, satul cu nume de rugă. Şi nu putea să facă altfel de vreme ce a crescut în curtea fostei biserici din lemn pe care bunicii şi străbunicii lui au cercetat-o de-a lungul anilor. Aici, pe locul unde a fost biserica – actualmente aflându-se ca monument istoric la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca – se simte parcă acea încărcătură duhovnicească izvorâtă din istoria unei bisericuţe de lemn ridicată pe la 1700. Biserica de la Chiraleş seamănă izbitor cu actuala biserică în care slujeşte părintele Cristian. Este parcă o translatare, o mutare a bisericii de lemn din grădina casei părinteşti de la Chiraleş aici, la Bistriţa, unde o altă biserică este înfrumuseţată şi împodobită în frumosul strai românesc, ca o mireasă pentru Mirele Iisus Hristos. Totul este tradiţional românesc, la intrare, o poartă din lemn cu încuietoare aidoma caselor ţărăneşti de odinioară, un gard împletit din nuiele de alun, acoperit cu draniţă. În curte, alte două construcţii la fel de frumoase.

          În anul 2002, a fost sfinţit acest Sfânt Lăcaş de către vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu, cu sprijinul comandanţilor înscrişi spre nemurire la intrarea în Biserică. Anii au trecut şi, astăzi, când intri în curtea lăcaşului de rugăciune ai sentimentul că păşeşti într-o mănăstire, totul pare desprins din universul credinţei, a dragostei pentru om, pentru aproapele nostru. Părintele Cristian, modest din fire, dar cu un cuvântul duhovnicesc bine articulat, cu smerenia unui părinte, are meritul, o spun enoriaşii, că a reuşit, în cinci ani, adevărate minuni. Bisericuţa este ca o icoană sfântă, este mereu vie, înnobilată de cei care vin aici să primească cuvântul Sfânt al Evangheliei, să se bucure, să-şi aline suferinţele, să-şi împărtăşească unii altora nevoie de fiecare zi. Aici, duminica, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului zeci şi zeci de copii. Ce mai bucurie te încearcă când îi vezi pe cei mici în faţa Sfântului Altar făcându-şi Sfânta Cruce şi spunând „Tatăl Nostru”.

          De Sfântul Nicolae, bucuria celor mici a fost imensă fiindcă fiecărui copil Moşul i-a adus un mic cadou, o bucurie. Şi aşa face de fiecare dată părintele Cristian cu cei mici.

          Părintele Cristian slujeşte într-o biserică destinată, ar zice unii, militarilor, însă aici vin să se roage foarte mulţi bistriţeni. Biserica devine neîncăpătoare fiindcă preotul reuşeşte să se facă pildă credincioşilor cu cuvântul, cu credinţa, cu curăţia (1 Timotei 4-12). Pentru copii a amenajat un spaţiu special unde cei mici pot să asculte Sfânta Evanghelie. Alături, în curtea bisericii, tronează o căsuţă ţărănească din lemn unde este Centrul Ecumenic aflat sub patronajul Sfinţilor Martiri Năsăudeni. A reuşit toate acestea să le înfăptuiască fără niciun ajutor financiar de la stat, totul prin dragostea enoriaşilor, prin strădania păstorului lor care se face pildă, fiind un exemplu în fruntea turmei cuvântătoare. De aceea, Biserica este mereu vie, are viaţă duhovnicească intensă şi permanentă.