LA NOI…

Când spun „ LA  NOI”, mă refer la lumea satului transilvănean care se împuținează pe zi ce trece, strivită parcă  de cea a orașului, de confortul urban, de globalizare, de miracolul străinătății unde se pot câștiga bani mulți într-un timp relativ scurt.

   Și totuși, locuitorii satelor, față de orășenii din ce în ce mai grăbiți și mai obosiți, închiși în cutiile de beton și termopane ale blocurilor, au la dispoziție „miracolul naturii”, aerul curat și proaspăt al vegetației din jur, plăcerea comunicării cu animalele din gospodărie de care sunt legați emoțional, posibilitatea de a consuma legume și fructe proaspete, într-o anumită perioadă a  anului, produse în gospodăria proprie de plantele la care știu ce au pus la rădăcina și pe frunzele lor.

   În satul Budești întâlnești frânturi de viață trecută și prezentă. Pe ulițe, chiar dacă unele sunt asfaltate, se mai pot observa case vechi de zeci de ani, acareturi gospodărești necesare țăranului cultivator de pământ sau crescător de animale. Mulți locuitori și-au adaptat locuințele vremurilor actuale, și-au realizat utilități care să le facă viața mai ușoară. Încearcă însă să-și amintească de vremurile copilăriei și adolescenței lor, să poarte la diferite evenimente costumul popular tradițional, să respecte obiceiurile locului și cele specifice sărbătorilor de iarnă. Parcă se simte o dorință de regăsire a identității prin credință, prin participarea sporită la slujbele religioase, la cunoașterea rădăcinilor și la prețuirea lor.

   Și, vorba  poetului „La noi un om e cât o casă

                                       Pe deal, o casă-i cât o țară

                                       Și țara seamănă c-o masă

                                       A cerului înalt de vară

                                       Unde Luceafărul coboară

                                       Să-și ia lucirea ne-nțeleasă”