Andrei Marga: De la semne la adevărul istoriei

S-a stins din viață în aceste zile profesorul Harald Zimmermann (1926-2020), una dintre personalitățile profilate în cultura Europei actuale, cu realizări sigure și durabile. O personalitate care s-a declarat mereu „atașată cât se poate de profund patriei transilvane a părinților”.

Născut la Budapesta, într-o familie de origine sighișoreană, cu treceri prin Sibiu, Brașov și Bistrița, Harald Zimmermann a dobândit doctoratul în teologie, filosofie și istorie. El a funcționat la universitățile din Viena și Saarbrücken, apoi la renumita universitate „Eberhard Karls” din Tübingen. Harald Zimmermann a dobândit, prin cercetări și publicații, recunoaștere internațională și a urcat, alături de Jacques Le Goff, la vârful medievisticii postbelice.

L-am cunoscut nemijlocit pe profesorul Harald Zimmermann. El a fost cel care a pus în mișcare primul acord de cooperare interuniversitară germano-română (1977) în perioada postbelică, care a fost între universitățile Tübingen și Cluj. A fost primul căruia i s-a acordat un titlu onorific la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj după 1989, la propunerea Facultății de Istorie și Filosofie, al cărei decan devenisem. Mi-a fost oaspete la Cluj și i-am fost oaspete la Tübingen, de multe ori, împreună cu colegi clujeni. De altfel, pregătindu-mi unele cărți în bibliotecile din Tübingen, în care oricine preocupat de filosofie aspiră să regăsească atmosfera vremii lui Hegel și Schelling, mi-am dat seama de ponderea excepțională a operei sale.

Am mai vorbit ultima oară cu Harald Zimmermann, telefonic, în preajma decernării Premiului „Constantin Brâncoveanu”, al Fundației Alexandrion, la München, în 2018. Era încântat că de la Carpați venea încă un semn de apreciere și că monografia sa a Evului Mediu are șanse să devină accesibilă în românește.

Nu sunt istoric de profesie, dar i-am citit de fiecare dată cu nesaț scrierile de indefectibil profesionalism, care sunt tot atâtea cărămizi definitive puse la scrierea istoriei – a istoriei Transilvaniei, României, a istoriei Germaniei și Europei. Cărțile lui Harald Zimmermann stau continuu în frontul bibliotecii mele personale, ca ilustrare a ceea ce ar trebui să fie scrisul istoric.

Mă gândesc mai întâi la volume care au modificat scena reconstituirilor și interpretării istorice europene. După cartea care lărgea concludent tematica istorică, Ekklesia als Objekt der Historiographie (1960), a venit Der Canossagang von 1077 (1975), care a fost socotită imediat „o operă fundamentală” a medievisticii.

Plecând de la un eveniment oarecum jurnalistic, Harald Zimmermann a dat o monografie de referință a relațiilor dinăuntrul puterilor lumii. Se știa că, la un moment dat, într-o memorabilă ședință a Reichstag-ului, cancelarul Bismarck a spus că „noi nu vom merge la Canossa”. Exprimarea sa a intrat repede în tezaurul maximelor și a devenit înțelepciune politică. Ea semnala păstrarea punctul de vedere al cancelarului în fața puterii papale într-o chestiune practică – numirea reprezentantului german la Vatican.  Trimiterea era la faptul că regele Henric al IV-lea a fost excomunicat în 1077 și a trebuit să facă penitență la Canossa sub papa Grigore al VII-lea – fapt care a inspirat poeți și pictori dea lungul secolelor. Tema – relația dintre puterile lumii – nu era deloc oarecare.

Harald Zimmerman a reconstituit evenimentul Canossa și reverberațiile lui ulterioare, mai ales în Italia și Germania. „Nu mergem la Canossa, dar nu cerem să vină Canossa la noi” - era deviza cu care simpatiza. Pe plan mai general, cum spune în ediția italiană (Canossa 1077. Storia e attualita, E.T.E., Regio Emilia 2007), cartea conține „o demonstrare a actualității pe care o păstrează evenimente îndepărtate ale istoriei Evului Mediu” (p.245). Ceea ce rezulta, de altfel, adaug eu, din„ochiul” cu care Harald Zimmermann privea evenimente ale istoriei contemporane nouă.

Der Papsttum im Mittelalter (1981) ține de o amplă cronică a papilor, care l-a preocupat decenii întregi. A și dat-o pentru secolele 4-15. De altfel, ea a atras decorarea lui Harald Zimmermann, un lutheran riguros, de către Ioan Paul al II-lea. Papa a și elogiat cele trei volume de Papstkunde (1989), editate de Harald Zimmermann sub auspiciile Academiei austriece.

Am în minte monumentala monografie Das Mittelalter (Westermann, Braunschweig, 1986), pe care am și folosit-o în scrierile mele pentru a înțelege universitatea. Lui Harald Zimmermann  i se datorează, în cea mai mare măsură, articularea noii imagini a epocii noastre asupra Evului Mediu. El a adus argumente de neocolit pentru teza emergenței în Evul Mediu a multor praguri ce aveau să definească Europa modernă – codificarea scripturilor creștine și punerea lor în circulație sub numele apostolilor, lămurirea bazelor Bisericii, constituirea dreptului canonic, umanismul, Renașterea, conștiința unității continentului, Reforma protestantă și altele. Cu argumente decisive, Harald Zimmermann a arătat că importanța Evului Mediu pentru înțelegerea contemporaneității noastre este mai mare decât se crede și că „Evul Mediu are mesajul său propriu pentru oamenii de astăzi” (I,V). Evul Mediu el îl privește ca pe un ”ev mijlocitor (vermittlendes Zeitalter)” pentru multe din pragurile dincoace de care s-a format lumea modernă.       Aici, în monografia Das Mittelalter, ca și în multe alte locuri ale operei sale, Harald Zimmermann  s-a opus interpretării cursului istoriei ca „ceva ce poate fi întrerupt mai mult sau mai puțin arbitrar” (II, p246). El a cerut istoricului să se ocupe nu de „bilanțul realizărilor și omisiunilor, ci de redarea prefacerilor istoriei”, cu pricepere și probitate.

Îmi vineîn minte participarea sa laMonumenta Germaniae Historicacu cele două volume de sub numărul 18 (Hahnsche Buchhandlung, Hannover, 2003, Teil I-II), în care Harald Zimmermann a vrut să stabilească ce cunoștințe se stăpâneau în secolul al XV-lea și ce vederi asupra lumii se împărtășeau. Pe mai mult de o mie două sute de pagini, el publică, cu comentarii și adnotări, celebra Chronica regum Romanorum (1449), a lui Thomas Ebendorfer, și extinde masiv cunoștințele asupra Evului Mediu.

Lui Harald Zimmermann i se datorează studiul precis al istoriei desfășurate în Europa de sud-est, în mod exact în jurul Țării Bârsei. El a investigat complet izvoarele diplomatice. Volumul său Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomatische Untersuchung (Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2000), dedicat universității clujene, lămurește concludent venirea cavalerilor teutoni în regiune (în 1211-1225) și, cu aceasta, un moment important al istoriei regiunii, dar și al istoriei europene. În inițiativa de a înființa ordinul pe Olt, în Țara Bârsei, Harald Zimmermann descoperă prima  încercare europeană de acest fel, a cărei experiență a modelat alte inițiative papale de stabilire a ordinului teuton. Este limpede că nu sepoate vorbi la obiect despre Evul Mediu fără a parcurge astfel de cărți.

Cum se știe, istoria ordinului în Țara Bârsei a fost scurtă și încheiată printr-o decizie disputată a Papei, de retragere (p.156). Dar acest episod, îmi spunea Harald Zimmermann, România actuală ar putea să-l folosescă cel puțin turistic. M-am bucurat să văd că, până la urmă, măcar la Rupea a fost reconstruit, pe cât se vede, impresionantul fort.

Harald Zimmermann era preocupat să reconstituie prezența Transilvaniei în conștiința europeană. În volumul său Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici (Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien,1996) sunt reunite studii de referință asupra momentelor de cotitură din istoria transilvană, de după venirea sașilor. Studiul Siebenbürgen in der europäische Geschichte va rămâne o piatră de hotar. Teza sa – „abia cu venirea sașilor, Transilvania a dobândit profil în cadrul european și a devenit parte a Occidentului” (p.5) – va obliga orice istoric, indiferent dacă va fi de acord cu ea sau nu, la luare aminte.

Profesorul Harald Zimmermann nu numai că a reconstituit perceperea europeană a regiunii din arcul Carpaților. El i-a și pus convingător în lumină pe aceia care s-au ridicat din Transilvania diferitelor epoci, cu idei, invenții și alte contribuții, inclusiv în domeniul științifico-tehnic (vezi Berühmte Siebenbürger Sachsen in Wien, pp.294-299), și au dobândit recunoaștere universală. 

Ultimul volum pe care Harald Zimmermann mi l-a trimis este Zeitbuch. Autobiographische Aufzeichnungen eines Hermanstädter Arhivars 1875-1925 (Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2013) – nu altceva decât  jurnalul înaintașului său, Franz Zimmermann, desigur comentat. Acesta a fost primul arhivar transilvănean pregătit la universitatea din Viena, inițiatorul istoriei sașilor în formatul științific modern și organizatorul izvoarelor istoriei lor în arcul Carpaților, creator al vestitei „Urkundenbuch”, care vine până în timpul nostru, și autor al unei vestite istorii a protestantismului austriac. Strângător asiduu de izvoare de istorie, Franz Zimmermann a furnizat și unor istorici români  documente din arhive săsești și maghiare, pe care aceștia le-au folosit, și era supărat că respectivii nu l-au menționat (p.148), deși cheltuisemult pentru copiere, anevoioasă în acele timpuri. Cum spune Harald Zimmermann, în familia sa au fost mulți istorici, preocupați din generație în generație de tema descendenței.

Harald Zimmermann a reconstituit istoria strămoșilor săi convins că ei întruchipau o organizare a vieții, cu vederile și tropismul ei neslăbit spre cunoaștere și cultură, demne de a fi larg cunoscute. El însuși a vrut să fie continuatorul  sașilor de atunci– mult discutați în România, care au convins în trecut prin devoțiune pentru căutare, organizare rațională, rectitudine. Harald Zimmermann a și întruchipat o etică oarecum patriciană, din păcate în criză astăzi – în care grija pentru adevăr, onoarea și integritatea conduc oamenii.

Harald Zimmermann a pledat pentru o istorie emancipată de ideologie. Scrierile sale întruchipează istoria care este istorie. Și, mai exact spus, Harald Zimmermann a fost pentru o istorie ce reconstituie cu acuratețe cum s-au derulat evenimentele – „wie es eigentlich gewesen ist”, spunea el, urmându-l pe Leopold Ranke. Harald Zimmermann a îmbrățișat istoria „calității”, cum a spus o dată – o istorie în care trăirea nouă, inițiativa originală, performanța, cu un cuvânt performanțele civilizatoare, contează mai presus de orice.

Istoric cultivat și reflexiv, Harald Zimmermann observacă în viață oamenii preferă frecvent semne, de pildă, o imagine, în locul examinării cu grijă a unei situații. Numai că, altădată, se știa mai bine că un semn, bunăoară o imagine, fixează doar un moment, care, luat singur, sărăcește evenimentul și falsifică istoria.

Harald Zimmermann a întreprins mereu, uneori chiar în pofida aparențelor create de semne, cercetări asidue pentru a capta adevărul istoric. Căci istoria merită efortul, dacă redă ceea s-a petrecut, nu altceva. Și din acest punct de vedere, opera sa va rămâne un monument al profesionalismului.