La moartea unui poet

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

În ziua de 27 martie 2021, bistrițenii au aflat cu o dureroasă surprindere și o adâncă mâhnire că poetul Alexandru Cristian Miloș a închis ochii pentru veșnicie. Cu dureroasă surprindere,că nimic nu lăsase să bănuiască această prea timpurie pierdere a unui om în plină vigoare a vârstei, împlinindu-și cu tinerească putere de muncă și cu entuziasm activitatea de animator cultural.

Cu adâncă mâhnire, deoarece cu el dispare nu numai o ilustrație a talentului literar, dar și o fire excepțional înzestrată cu inteligență și temperament plin de voioșie, care radia simpatie celor din jur. Acestui coleg de liceu, unic și prețios, dispărut înainte de vreme, doresc să-i închin câteva rânduri de duioasa amintire, de admirație și de durere.

Am luat condeiul să aștern pe hârtie gândurile care mă frământă ca prieten care, timp de peste patruzeci de ani, am fost martorul de zbucium al vieții, confidentul bucuriilor și tristeților lui, ca să trezesc sentimentul acelora pe care neînduplecata lege a firii îi face ca în vălmășagul vieții să-i uite repede pe cei plecați dintre noi. Este o datorie omenească să ne aducem aminte de ei, cel puțin la câte o zi aniversară, și vor fi, desigur destul de mulți aceia care, la această aducere aminte vor jertfi un gând bun, poate chiar o lacrimă pentru omul drag prin inteligență, vioiciune, talentul, munca și soarta lui nefericită care a fost poetul Alexandru Cristian Miloș.

Privesc la întâmplare fotografiile dințate, îngălbenite de vreme, din care în grupul de tineri încerc să-l identific pe cel căruia colegii îl strigau simplu „Duțu”. Așa era cunoscut, nu numai de prietenii, de colegii și confrații, mai apropiați ori mai îndepărtați, dar și de studenții de la Medicină. Prietenos și jovial, diminutivul „Duțu”, se integra perfect ființei lui. Totdeauna vesel, glumeț, ispitit de plăcerile vieții, trecând cu ușurință de la serioasele preocupări ale științei și culturii  la extravaganțe și chiar la nebunii. Sincer, generos și bun, nu avea nimic de ascuns și dăruia tuturor din plinul capitalului său moral. Entuziast în simțire și vorbire, de câte ori în pauzele de la clasă trecea buretele peste tabla încărcată de formule și desenuri și încerca să ne însuflețească cântând la chiatară sau recitându-ne versuri ale marilor poeți. La sfârșitul liceului mai toți colegii eram îndrăgostiți și am trăit împreună mirajul părăsirii căminului părintesc. Adoram perspectiva în care nu mai trebuia să cerem voie cuiva pentru ceea ce aveam de gând să facem. În paralel aveam planuri profesionale fabuloase. Colegul Duțu purta cu mândrie chipiul roșu cu însemnele Facultății de Medicină din Cluj, unde devenise student. Tainele corpului omenesc pe care încerca să le descifreze îl fascinau. În timpul liber era nelipsit de la meciurile de fotbal ale lui „U”, despre care ne povestea că este mai mult decât „o...legendă” . În ambianța dominată de prestigiul universităților clujene, gesturile non-conformiste ale tinerilor acelor vremuri nu erau considerate ca fiind inspirate din spiritul avangardei, al modernismului în general. Inovațiile se legitimau aici prin recursul la marile tradiții ale culturii având un sens exclusiv constructiv și o pedagogie mai mult sau mai puțin explicită. Duțu împreună cu alți tineri atrași de literatură a început să frecventeze cenaclurile literare clujene în special din jurul revistelor Echinox și Steaua. În aceea perioadă de entuziasme, de căutări și de crize, a început să scrie versuri. Ciudat e însă faptul că poezia sa nu a avut un efect imediat și de profunzime în câmpul literar. Dacă la început a cultivat în special un soi de melancolie sentimentală, ulterior după ce a dobândit calea de comunicare cu propria voce interioară, a devenit inventiv stilistic și sedus de spiritualitate s-a refugiat în sondarea psihologiei abisale și în cultivarea ficțiunii speculative. Această abordare l-a consacrat în rândul poeților și creatorilor de concepte imaginative și futuriste precum știința și tehnologia avansată, explorarea spațiului, călătoriile în timp, universurile paralele și viața extraterestră.

De câte ori îi apărea un nou volum de versuri, mă invita să ne plimbăm prin parcul orașului și recita cu voce tare, din memorie, versurile cele mai reușite. Uneori treceam melancolici prin fața clădirii liceului, atât de falnică pe vremuri, lăsată într-o stare de neînțeleasă paragină și jefuită de frumusețea lui aristocratică. Priveam cu oarecare revoltă peste gardul împovărat de ani și nu ne venea să credem cum indiferența a ruinat unul din cele mai valoroase parcuri dendrologice din Ardeal, pe care generații de profesori și elevi l-au creat cu pasiune și dragoste.  „Degeaba, școala de astăzi nu mai e ce a fost odinioară”, îmi spunea Duțu.  „Pe vremea noastră... erau profesori, nu glumă.Oameni de mânaʼîmntâia, tot unul și unul. Erau oameni de inimă, entuziaști, oameni ai datoriei... Apostoli, domnule!”. Ascult foarte des acest mic discurs, rostit în felurite variante, ori de câte ori se ivește prilejul să se explice anumite scăderi ale timpului de față. De câte ori auzeam vorbele de mai sus, de atâtea ori mi se iveau în fața ochilor icoane de profesori, care se deslușesc din negura trecutului ca un fel de timidă, dar sinceră și convingătoare protestare împotriva generalizărilor prea pripite.

În cursul anului trecut, cu ocazia înmânării portretelor a doi remarcabili foști elevi, Alexandru Vaida-Voevod și Patriarhul  Miron Cristea, noua conducere a liceului, i-a permis poetului Alexandru Cristian Miloș să recite în fața elevilor și profesorilor adunați în sala festivă, o superbă poezie dedicată acestui lăcaș de învățământ. Era tare vesel, pentru că a reușit să respire aerul curat și sfânt al adevăratei libertăți. Mi-a mărturisit că a simțit cum lumina smereneiei s-a odihnit în inima lui. Cu toată bucuria manifestată, chipul prietenului meu semăna cu o icoană obosită, ca și întreaga sa viața însingurată, cu o tristețe discretă pe față ca un Psalm murumurat în tăcere. O icoană obosită să privească lumea asta și să tot încerce să o ajute în zadar. Gata Duțule!...S-a terminat!. Inima ta blândă ce se strecura până mai deunăzi, cu o tristă și dureroasă sfială preintre ruinele fumegând ale lumii de azi, nu va mai bate nicicând ca să lovească inutil și tragic de pereții indiferenți și reci ai țării de acum.