Nichita Stănescu ar fi împlinit 90 de ani

          Anul acesta, la 31 martie, marele poet Nichita Stănescu ar fi împlinit 90 de ani și tot anul acesta se împlinesc 40 de ani de la trecerea la Domnul a scriitorului. Mama sa Tatiana Cereaciuhin era dintr-o familie nobilă de origine rusă, refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, a fost un țăran devenit meșteșugar și comerciant. Mulți îl consideră pe Nichita o parte a unei trinități reformatoare în lumea versului românesc, alături de Eminescu și Arghezi. A metamorfozat imaginea poezieiromânești. A avut trei soții și numeroase iubite. După cutremurul din 4 martie 1977, când a încercat fără succes să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, suferă un șoc și o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele.

          Opera sa poetică este remarcabilă. Primește Premiul Uniunii Scriitorilor în anul 1964 pentru volumul ,,O viziune a sentimentelor”, în 1975 primește Premiul internațional ,,Johann Gottfried von Herder”, mai devreme în 1967 publică trei volume, ,,Roșu vertical, Antologia Alfa, Oul și sfera”. În 1969 publică volumele de poezii ,,Necuvintele” primind din nou Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru ca în 1972, pentru volumul de eseuri ,,Cartea de recitire”, primește pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor. În anul 1978 publică volumul de poezii ,,Epica Magna” pentru care primește Premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române. În 1980 este ajutat pentru un puternic tratament contra alcoolului, stând ceva timp la Mangalia Nord. Nichita Stănescu a cochetat la începuturile sale cu fotbalul și geometria.

          ,,Poetul este ca o moară de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moara cu miracolul nașterii mi se pare o foarte mare eroare. Miracolul nașterii este fundamental. Adică miracolul faptului că există poezie este fundamental, iar nu poeții, care sunt și ei o funcție mai mult sau mai puțin dexteră a acestui fenomen de natură revelată....Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși,” ne spune Nichita, care își învață cuvintele să iubească. ,,Îmi învățam cuvintele să iubească/le arătam inima/și nu mă lăsam până când silabele lor/nu începeau să bată./Le arătam arborii/și pe cele care nu vroiau să foșnească,/le spânzuram fără milă, de ramuri./Până la urmă, cuvintele/au trebuit să semene cu mine/și cu lumea.” Fragment ,,Ars poetica”, vol ,,Dreptul la timp.”

          Nichita Stănescu este un poet manierist în stilul Ion Barbu. În primul său volum de poezii din anul 1960, ,,Sensul iubirii”, Nichita face o interiorizare a versului, o reafirmare a lirismului, contra reportajului și anecdoticului, având nuanțe din Eminescu și Arghezi. Versurile au sentiment iar suflul de romanță este evident în cel de-al doilea volum publicat în 1964, ,,O viziune a sentimentelor.” Valorosul poet, începând cu ,,Dreptul la timp”, 1965, construiește o identitate între sentimente și cuvinte, de pildă în ,,Ars poetica”. Cele 11 elegii, 1966, poartă mult din ermetismul barbian, aici lirismul este o instruire despre adevărurile fundamentale, spre esența fenomenelor. În încleștarea dintre senzorial și real, câștigă realul. Are influențe din Hegel, spiritul este subiectul, nu reprezentarea obiectului, acesta din urmă nu este altceva decât o ipostază a ideii, fenomenalul îl găsim în ideal, iar transcendentalul în imanent.

          ,,Oul și sfera” denunță cunoașterea realității exterioare prin simțuri. În ,,Laus Ptolemaei”, 1968, se imaginează universul ca o mulțime de puncte, după teoria lui Cantor, microexistențe denumite prin numere. Poetul are convingereacă, cuvântul trebuie să se identifice cu lucrul și totuși el vede în spatele lucrurilor fondul enigmatic sonor și armonios. Un cuvânt-lucru și vehicul este lacrima. ,,Numai lacrima, numai ea/Transportă sinele către sine,/ridică sinele din sine, prin simplă luare.” În ,,Necuvintele”, 1969, aflăm că nu este lacrimă/ea este însuși plânsul,/plânsul unui ochi neinventat,/lacrima ochiului/celui care trebuie să fie frumos,/lacrima celui care trebuie să fie fericit.” Nichita ne mai spune, ,,Poetul este acela care nu crede, care nu credea,/care nu credeam/ să-nvăț a muri vreodată.” În ,,Epica magna”, Nichita Stănescu își rezumă poetica sa, ,,Nu trebuie înțelese sentimentele,/ele trebuie să fie trăite./Nu trebuie înțeleși porcii,/ci trebuie să fie mâncați./Nu trebuie înțelese florile,/ele trebuie să fie mirosite.”

          Nichita Stănescu construiește o poezie a poeziei, cultivând simbolismul numerelor făcând o poezie etică și estetică, în mijlocul acestei mitologii originale tronează cuvântul și sinele în jurul cărora poetul grupează toate datele existenței. Toate acestea le vedem în special în cele ,,11 elegii”, 1966, ,,Oul și sfera”, 1967, ,,Laus Ptolemaei”, 1968, ,,Necuvintele”, 1969, ,,În dulcele stil clasic”,1970, ,,Măreția frigului”, 1972 și altele, au fost grupate în volumul antologic ,,Starea poeziei”, 1973, aici lirismul grav alternează cu jocul de vocabule, este vorba de o imagine-spectacol în care răsfățul verbal strălucește. Nichita este în esență un poet al transparenței, obiectele privite devin abstracte, translucide, își pierd corporalitatea. În ,,Elegii” ajungem în vârful unui lirism abstract, avem aici un spațiu poetic propriu lui Nichita. În ,,Laus Ptolemaei” punctul de referință este pământul. Alte elemente fundamentale sunt focul și aerul traduse în noțiuni misterioase, ,,Aerburg, Focburg, Terburg.” Apa lipsește, doar anticii acceptau apa printre elementele esențiale. Nichita n-o are la inimă, ,,viața nu s-a născut în apă”. Centrul universului ar fi Pământul, iar creatorul lui este Ptolemeu, ,,învățatul dintre învățați cel mai mare.” Așadar Ptolemeu reprezintă simbolul creațiunii, iar Poetul, ,,învinsul de profesie, cel mai bun învins”, destinat să trăiască prin forța simpaticei sale aberații mai mult decât toți învingătorii lui.

          Nichita Stănescu crede că poezia trebuie să ajungă la adevărurile fundamentale, să nu alerge în spatele științei, metafora poate să cauzeze ecuația matematică, iar universul poate să devină un obiect de meditație. Oricare lucru se găsește în interiorul altui lucru, cerul are deasupra lui alt cer, este un fel de teroare a cauzalității. Nichita ne spune, ,,Nimic nu este mai firesc decât absurdul...Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței...totul este simplu, atât se simplu, încât devine de neînțeles.”

 

 

Comentarii

31/03/23 10:28
Rus Augustin

Magnific îndemn să pătrundem în Universul poeziei lui Nichita Stănescu, încercând să-i descoperim „tainele”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5