Destinul tragic al poetei Veronica Micle. 135 de ani de când poeta a trecut pragul veșniciei
Ori de câte ori scriem sau vorbim despre Mihai Eminescu, ne amintim cu drag de năsăudeanca Veronica Micle, marea iubire a poetului nostru național. Anul acesta, la 4 august, se împlinesc 135 de ani de când poeta a trecut pragul veșniciei. De-a lungul timpului, viața și opera ei au stârnit mult interes din partea criticii literare. S-au scris mii de pagini în care au încăput gânduri, idei și sentimente de aleasă prețuire și admirație, dar și păreri mai puțin favorabile. Veronica Micle a fost una dintre primele poete ale românilor, care și-a publicat poeziile în reviste de mare prestigiu, precum : ,,Convorbiri literare ”, ,,Literatorul ” și ,,Universul literar”- București, ,,Luceafărul ”- Botoșani, ,,Familia ”etc. Numele celor care s-au ocupat de viața și opera Veronicăi Micle este foarte mare. Poeta este prezentă în câteva Dicționare și Enciclopedii, în istorii literare și studii monografice întocmite de reprezentanți de seamă ai criticii românești, precum George Călinescu, Mircea Zaciu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Augustin Z.N. Pop, Ion Mitican, Smaranda Gârbea și mulți alții. Alături de Eminescu, Veronica Micle a devenit personajul unor lucrări în proză : ,,Mite ; Bălăuca ” de Eugen Lovinescu, ,, Simfonia venețiană : romanul unei mari iubiri : Eminescu- Veronica Micle ” de Octav Minar, ,, Romanul lui Eminescu ” de Cezar Petrescu și ,,Miradoniz, iar în zilele noastre năsăudeanul Gheorhe Pleș - Veronica Micle – de la mit spre adevăr. Aproape toți autorii ne –o prezintă ca pe o femeie frumoasă, înțeleaptă și cultă, iar dialogul iubirii lor, un ecou prelungit în eternitate. Veronica Micle a scris cu pasiune poezie și proză, din care iubirea, așteptarea, dezămăgirea, tristețea, ura și apoi împăcarea trădează sentimentele ei puternice, imposibil de stăvilit, odată cu întâlnirea sa cu poetul nepereche al literaturii române. Prin tot ceea ce a scris, ea rămâne în literatura română un poetă romantică, de sorginte eminesciană. Volumul ,,Dragoste și poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru dânsul, alcătuit după moartea poetului (74 de poezii semnate de Veronica și 22 de Mihai Eminescu ), este un dialog al iubirii, scris parcă special pentru a rămâne împreună. Poeta a fost cea dintâi care, în poema,, Să pot întinde mâna ”, publicat în ,,Convorbiri literare” la 1 nov. 1883, l-a numit pe Eminescu Luceafăr :„Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte şuviţele le-aş da,/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care să mă-nchin.// Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.” Iar în celebra poemă „Lui X…” în aceeași revistă, la 1 ian. 1886, îl numeşte Geniu: „Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg./ Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.” Ca o bizară coincidență a sorții, Veronica Micle și Mihai Eminescu s-au născut în același an, în 1850, iar în anul 1889, cei doi au trecut pragul spre veșnicie : unul la 15 ianuarie și celălalt la 4 august. În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august 1889: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” Aflată la mănăstirea Văratec, din doliu a intrat într-o puternică depresie și, după o agonie de douăzeci de ore, a pus capăt unei vieţi de 39 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, la 50 de zile după moartea lui Eminescu. Se adeverea acum și prezicerea poetului:,,Ce s-a ales din două vieți,/O mână de cuvinte,/Cărora abia le-ar pune preț/Aducerile-aminte’’. Pe crucea de marmură, aflată în fața Bisericii ,,Sfântul Ioan Botezătorul” stă scris epitaful preluat din poezia ,,Și pulbere țărână” din care s-a preluat un fragment dureros, însă realist și cu accentuate rezonanțe sumbre, care nu face altceva decât să exprime un adevăr general valabil pentru existența oricui : ,, Și pulbere, țărână din tine s-a alege,/Căci asta e a lumii nestrămutata lege ;/Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea ”
Mircea Daroși
Comentarii
STIMATE DOMNULE PROFESOR,
Oare Eminescu scria ... Eu nu cred nici în Iehova / Nici în Buda-Sachia-Munii / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere, ca unii. / Nu mă încântați pe mine / Nici cu stil baroc și antic, / Toate-mi sunt deopotrivă, / Eu rămân ce-am fost, romantic”.
Adaugă comentariu nou