Părintele Radu Roșu: Salvatorii de profesie

Dragi cititori, pentru a putea înțelege aspectul descris în titlu, vă pun la suflet o istorioară relevantă în acest sens.

Gary Ellis avea cea mai minunată slujbă de pe lume – paramedic sau asistent pe salvare – şi îi plăcea teribil ce făcea! Apelul telefonic la care a răspuns îi semnala un accident pe şoseaua Mercer. Gary aprinse farurile şi porni sirena în timp ce vorbea cu dispecerul pentru a confirma locul accidentului. Maşina era condusă de subalterna lui, sora Melinda Bennet; Gary se juca doar cu luminile şi cu sirena. Oricum, pe salvarea de care răspundea, Gary se simţea ca un rege. Farurile puternice şi sirena măturau pur şi simplu maşinile din calea lor!

Ajungând la locul accidentului, au acordat primul ajutor unei femei cu posibile fracturi de coloană şi gât, aplicând gulerul fix şi scândura rigidă, necesare în asemenea situaţii, şi folosind cea mai modernă aparatură medicală. Gary ştia totul despre ultimele inovaţii în domeniul aparaturii pentru serviciul de urgenţă şi se asigura mereu că şeful său, directorul companiei de ambulanţe, este la curent cu cele mai utile invenţii.

Nu era cel mai mare om de pe lume – cam 1.70 şi vreo 75 de kilograme – dar ştia să folosească un cric. Până au sosit pompierii, el şi mititica Melinda demontaseră cealaltă maşină şi-l scoteau deja afară pe şoferul de vârstă mijlocie.

În cei trei ani de când era asistent la urgenţă, Gary acordase ajutor în multe situaţii destul de grave. Putea să-ţi spună poveşti care-ţi făceau pielea de găină. Ştia când să urmeze regulile şi când să fie inventiv, dar întotdeauna păstrând măsura. Gary s-a călit pentru a face faţă morţii şi sângelui, însă a avut şi şansa să se bucure de acea experienţă extraordinară care este aducerea pe lume a unui copil. Dintre cei o sută şaisprezece asistenţi pe ambulanţă din Midwest, el era cel mai bun.

Surprinzător, după doi ani a renunţat la meseria lui. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu alţi douăzeci şi opt de asistenţi din regiunea respectivă.

Pentru a combate rata extraordinar de crescută de epuizare în cadrul personalului de la urgenţă, conducerea ministerului sănătăţii a publicat un chestionar cu următoarele întrebări (formulate însă cu mai mult tact): Ce doriţi? Mai puţine ore de muncă? Mai mulţi bani? Mai multă recunoaştere? Ce trebuie să facem ca să vă păstrăm suficient de mult şi să recuperăm cheltuielile făcute pentru pregătirea voastră costisitoare?

Din păcate, răspunsul nu poate fi găsit la suprafaţa reflectată de întrebările chestionarului, oricât de potrivite ar fi fost ele. Cauzele epuizării sunt mult mai profunde.

Există două categorii de oameni care practică meserii ce presupun asistenţă acordată semenilor (medici, poliţişti, clerici, psihiatri şi asistenţi sociali): cei care au vocaţie pentru această muncă şi au auzit vocea Domnului şi a propriei lor conştiinţe şi cei care sunt mânaţi de biciul ascuns al codependenţei. Dacă cei din primul grup clachează, cauzele vor fi găsite în întrebările chestionarului de mai sus, cum ar fi: orare prea încărcate, salariu insuficient, prea multe frustrări faţă de realizări. Dacă vor dispune de un climat de muncă adecvat, membrii primului grup vor rămâne în serviciu ani în şir.

Ultimii, cei motivaţi de codependenţă, vor claca îngrozitor, poate trăgându-i şi pe alţii după ei. Credem că motivul are dea face cu una dintre cele mai puternice forţe în codependenţă, şi anume dinamica salvării. Gary este un salvator. Impulsurile contradictorii, de a-ţi salva semenii şi a le favoriza viciul în acelaşi timp, pot fi întâlnite în orice situaţie problematică, nu numai în contextul clasic. Iar copiii care cresc într-un astfel de mediu vor fi atraşi ca un magnet de profesiunile în care îşi pot ajuta semenii. Acesta e un lucru bun în sine. Reversul lui neplăcut este că, dovedindu-se nobil şi altruist, salvatorul nu mai trebuie să se gândească la sine.

„Concentrându-mi întreaga atenţie asupra celorlalţi, nu trebuie să mă mai gândesc la mine şi la nevoile mele.“ Dorinţe neîmplinite, negare, suferinţă, pe scurt chestiunile personale neplăcut de abordat sunt astfel adânc îngropate. Din nefericire, rănile nu dispar, ci supurează.

Pe de altă parte, activitatea de salvare satisface şi acea hidos de puternică revenire obsedantă. Situaţia este similară cu cea a lui Sean, care dorea să recreeze relaţia tată / fiu cu şefii lui. Salvatorul recreează ocazie după ocazie pentru a salva cumva familia din care provine, astfel ca totul să iasă bine măcar de data aceasta. Acţiunea de salvare care are loc în prezent poate reuşi de fiecare dată, însă situaţia pe care persoana respectivă tânjeşte în ascuns s-o îndrepte rămâne neschimbată. Eşec.

În cele din urmă, când salvatorul se implică într-o acţiune de salvare, el sau ea se substituie victimei şi se salvează în fapt pe sine de trecut. Asistentul nu numai că pansează victima, ci şi acel copil pierdut din inima lui. Psihiatra nu pune în ordine doar viaţa acestui pacient simpatic, ci şi propria ei viaţă, prin transfer. „Autohrănire“, ca să spunem altfel. Nu sună prea normal. Aşa şi este. Nu-i raţional, dar astfel circulă curenţii subterani în râurile ascunse din mintea noastră.

Privind problema din perspectiva rezervoarelor de iubire, salvatorul îşi spune în adâncul sufletului: „Dacă umplu rezervorul tău, cumva se va umple şi al meu.“ Dar nu se întâmplă aşa, rezervorul salvatorului se goleşte şi mai mult.

Când e vorba de rezervoare pentru iubire, golirea completă este echivalentă cu extincţia lor. În subconştient, salvatorul nu numai că speră ca rezervorul lui să se umple, răul din trecut să se îndrepte şi rănile lui să fie vindecate prin magie, fără a fi examinate, el se aşteaptă la o asemenea evoluţie. Desigur, realitatea este departe de a fi aşa. Singurele lucruri pe care le îndreaptă salvatorul sunt cele de la suprafaţă. Sinele, copilul pierdut rămâne tot aşa. Rănile îngropate supurează. Durerea şi mânia cresc.

Epuizare.

„Slujba asta nu-i ceea ce-mi trebuie.“ „Dar faci lucruri bune, salvezi vieţi. Asta nu te mulţumeşte?“ „Nu. Şi acum mă simt vinovat, pentru că ar trebui să fiu mulţumit, dar nu reuşesc.“ Tocmai de acest lucru nu are nevoie salvatorul care a clacat, durerea autoprovocată a eşecului şi vinovăţiei adăugându-se suferinţei ascunse care-l făcuse deja nefericit.

Însă, şi acesta este cel mai important lucru, dacă persoana respectivă nu se ocupă de problemele create de codependenţă, dacă rănile nu sunt deschise şi curăţate, ea va fi condamnată să retrăiască mereu sentimentul eşecului.

Epuizarea persistă şi va marca persoana respectivă, indiferent ce slujbă şi-ar lua în viitor. Hotărârile superficiale, cum ar fi „Voi face aşa şi aşa pentru a mă linişti“, provoacă doar o uşurare trecătoare. Înainte ca persoana codependentă să realizeze, vechile tipare de comportament sunt înapoi, rotindu-se cu şi mai mare furie de-a lungul spiralei dependenţei: îi salvezi pe alţii ca să te ajuţi pe tine, rana adâncă nu se vindecă, salvezi mai mult. Mai mult. Tot mai mult... Nu. Unica soluţie este să descoperi şi să smulgi problemele din rădăcină.

Nu întâmplător rata divorţurilor în cadrul profesiilor care reclamă asistenţa semenilor, cum ar fi medicina, poliţia, psihologia, este extrem de ridicată. Căsnicia şi mulţumirea în viaţa de familie depind tot atât de mult de vindecare ca şi cariera.

Există şi o altă complicaţie. Dacă persoana codependentă este şi obsedată de muncă (şi aşa sunt majoritatea), sănătatea salvatorului suferă la fel de mult, întrucât el o neglijează în aceeaşi măsură în care îşi neglijează nevoile profunde. Lucrătorii surmenaţi nu funcţionează bine în nici un domeniu.

Vedem mulţi asistenţi sociali creştini care se întorc din misiune, din ţară sau din străinătate. Aproape poţi citi suferinţa şi oboseala pe feţele lor. Dar dacă le spunem: „Ascultă. Dacă vrei să-i slujeşti pe alţii, ai mai întâi grijă de tine“, se aprinde subit un beculeţ. Egoism! Egoism! Egoism! Un bun creştin se lasă pe sine deoparte. Egoismul e un păcat.

Morala creştină a slujirii aproapelui este pervertită de simptomele codependenţei. „Ajută-i pe alţii“ devine „Nu te ajuta pe tine însuţi, ajută-i numai pe alţii“. „Renunţă la tine“ devine „Renunţă şi la nevoile justificate, obişnuite ale sinelui“. Isus S-a desprins de mulţimile care-i cereau ajutorul pentru a rămâne singur să Se roage Tatălui Său. Cât timp a umblat printre oameni, El a ştiut că, pentru a umple cu iubire rezervoarele celorlalţi, El trebuie să-l umple mai întâi pe al Său. Aşa trebuie să facem cu toţii.

Adesea, oamenii atraşi de profesiunile caritabile din cauza codependenţei devin foarte încrâncenaţi în refuzul lor de a avea grijă de ei înşişi. „Renunţă la tine, slujeşte-i pe alţii“ devine o adevărată obsesie. Găsind suport în modelele noastre culturale, nevoia de a te sacrifica pentru binele altora, cu toate avantajele şi dezavantajele ei, poate să se transforme într-o adevărată obsesie.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, consilier în adicții, Pr. Roșu Radu Liviu!