Olimpiu NUȘFELEAN: Președinți care demobilizează poporul

Sînt derutat. Dar ce, numai eu? Cred că sîntem un popor de derutați. Nu știi încotro s-o iei și orice direcție ai lua, ghidat de cine știe cine – în care, la un moment dat, ai o oarecare încredere – îți dai imediat seama că drumul este fie greșit, fie plin de hîrtoape cum nici nu te-ai fi gîndit. A, bine, e o direcție așa, generală, pe care am luat-o – sau am crezut că am luat-o – la revoluție. Dar nu e – sigur – ceea la ce ne-am fi așteptat, la ce am fi sperat. Înaintarea prin capitalism se confirmă, numai că nu știu cum se face că noi prindem cele mai proaste rute, pe care căruța prezentului nostru e zdruncinată serios și constant. Constatările nu sînt doar ale mele. Ar fi extraordinar ca doar eu să am asemenea păreri iar realitatea să nu-mi dea niciodată dreptate.

            Cel mai greu însă este să constați că ai probleme în a respira aerul adevărului, că un asemenea aer e viciat mereu. În frigider mai găsești cîte ceva, nu doar salam de soia sau „Frații Petreuș”, nu stai la coadă la buteliile de gaz sau la Peco, poți să fluieri și în biserică fără să primești mari canoane, dar cînd să încerci a afla – prin cugetare – care e adevărul vieții pe care o duci, adevărul politic, dar și social sau chiar cultural, nu prea mai ai mari șanse de izbîndă. Și nu doar că ești bombardat cu știri false, dar ești înfășurat mereu într-o realitate ghenerală falsificată, a cărei identitate este greu să o percepi.

            Și iată, dacă Justiția este totalitatea instanțelor judecătorești dintr-un stat, menite să aplice legea și să înfăptuiască dreptatea, dacă, prin contractului social, justiția este derivată din acordul reciproc al tuturor celor interesați, pentru o acțiune care are cele mai bune consecințe, punînd în operă o formă de corectitudine, atunci, citind cu ochi limpezi, inocenți sau naivi, tabloul realității în derulare, ne putem întreba: oare actul de justiție e cel care ar trebui să fie, spre binele statului, al poporului, al națiunii ca atare, al fiecărui individ? Justiția trebuie să fie loială, dar cui? Doar guvernului? Doar… magistraților, pentru a căror salarii și pensii se bate? Aceasta n-ar trebui să fie loială și cu cei care dau consistență națiunii, în diferite domenii de activitate, de la cele mai mărunte, la cele destul de… înalte, dar nu foarte înalte, că asta e altceva? Prin fața noastră presa și justiția perindă tot felul de suspecți și de încătușați, dar îndată aflăm că mulți dintre aceștia își continuă afacerile, profitînd nestingheriți de furtul din banul public, chiar fără să (mai) poată fi executați silit. Cui prodest? Cui bono? Căci profitori există. Care sînt aceștia, în cele din urmă? Sau e vorba de o justiție fără urmări, lipsită de cea mai simplă tendință educațională?

            În aceste zile, ANAF a preluat imobilul deținut de Iohannis („l'ancien président”) și soția sa, din Sibiu, închiriat pentru banca Raiffeisen. Preluarea a fost silită. Fostul șef de stat nu a catadicsit sau nu a vrut – cu rea intenție – să predea cheia autorităților și ca atare ușa vilei a fost deschisă forțat. Da altfel, după ce a părăsit pe furiș funcția de președinte, se zice că depresiv, fiindu-i rușine să mai iasă în public, sau nu, vrînd să ocolească reproșurile ce i s-ar fi putut aduce în public – încercînd, tot fără rușine în cele din urmă, să evite asemenea situații, a stat ascuns în coliba sa de privilegiat prezidențial. S-a obișnuit să stea ascuns în bîrlogul umilinței – în care singur s-a vîrît – fără să se mai deranjeze să înmîneze o cheie care nu-i aparține, sau nu-i mai aparține? Cu toate deciziile autorităților, situația rămîne încă tulbure, din mai multe puncte de vedere.

            În aparență, în speța casei închiriate pe bani mulți, lucrurile sînt într-o dinamica sa-i zicem firească. Pe mine mă muncește însă gîndul cum un asemenea „depresiv” (depresiv de ce și cum?) a ajuns președinte de țară. Deși e înalt și frumos, n-a prea demonstrat că e bun de președinte. Eventual de un președinte voiajor fără drag pentru popor... Probabil că, în sinea lui, n-a vrut să fie președinte. Cum n-a vrut să fie primar, inspector școlar general… Dacă ar fi voit să acceadă, pe bune, la funcții înalte, ar fi dat expresie acestei voințe prin înfăptuiri de valoare națională. Nu s-a osîrdit spre fapte mari. Important – pentru el – a fost să accepte. Funcție după funcție. Din ce motive, cu ce determinări? A profitat de funcții și s-a comportat ca atare, ca un „profitor”. Asta e ce se vede, ce s-a văzut. Cum să-ți cumperi nu știu cîte case din meditațiile date la fizică, o disciplină importantă, dar fără mulți candidați la admiterea în facultate? Poate că dna Carmen a făcut mai muți bani pe meditații, la engleză… De fiecare dată cînd a acces la o funcție, mai ales la cea de președinte al țării, Klaus Iohannis a fost… „numit” de o entitate ascunsă (națională sau externă, nu intru în scenarite), printr-un joc de manipulare, mai mult sau mai puțin sanogen, al celor cu opțiuni majoritare, pe baza unor calcule și motivații rămase poate obscure. Opțiunile alegătorilor au fost manipulate, motivațiile, înșelate în fașă, altfel nu se explică ajungerea în fruntea țării a unei persoane care demobilizează continuu propriul popor prin comportamentul său de privilegiat „personal” al unei funcții supreme.

            Aici e marea deziluzie a omului de azi, care trăiește într-o țară ce ar putea oferi foarte mult, dar generează mai mult mîhniri sau, mai expresiv, deziluzii: am avut (poate mai avem) președinți care, în loc să fie tonici, sînt toxici, în loc să adune poporul în jurul lor pentru înfăptuirea unui ideal (sau a unor tendințe seducătoare), demobilizează pe cei din jur, îi lasă în seama filosofiilor individuale, în lipsă de concordanță cu viața unei comunități. Ies mereu în afara așteptărilor care au mobilizat un anumit electorat. Cine face „alegerea”? O entitatea sanogenă, care vrea să îndrepte lucrurile, dar scapă frîiele de sub control? O entitate imundă – de cine știe ce factură – care intenționat încurcă lucrurile? Un popor naiv, manipulat cu ușurință? De cine oare? Grav este că lucrurile se repetă constant într-o asemenea direcție. Poporul nu mai este oare stăpîn pe destinul său? Cînd își va recîștiga stăpîninea propriei ființe și cum? Vine îndată stîpînirea Inteligenței Artificiale și atunci – în ciuda facilităților pe care le-ar putea aduce aceasta – dezamăgirile vor fi și mai mari.