Elena M. Cîmpan : Pentru cine scriu

      La întrebarea pentru cine scriu, poate răspunde fiecare, în felul său: pentru sine, pentru celălalt, pentru toți, pentru nimeni, pentru că altfel nu pot, pentru că scrisul vindecă, pentru că e o pasiune, pentru că hârtia suportă, pentru că „a lăsa nescris este inimii durere”, pentru că scrisul n-a omorât pe nimeni, pentru că e la modă, pentru că post-scrisul nu există, e tot scris, până a deveni citit. Dar, orice răspuns, oricât de sincer, de firesc, de adevărat, lasă loc și spațiu de o pauză, în care ne mai amuzăm, citându-l pe cetățeanul din „O scrisoare pierdută”, a lui I.L. Caragiale, „dar eu cu cine votez?”, alternând cu „dar eu pentru cine scriu?” Îndoiala, nesiguranța, neîncrederea stau la pândă și atunci când lucrurile par să fie foarte clare. Cu cât ni se pare că ajungem la adevăr, un orizont himeric, acesta se îndepărtează, pleacă, dispare, își schimbă dimensiunile și ne face să continuăm.

     Constantin Noica îi spune lui Gabriel Liiceanu, în lungile „lecții” filosofice, de cele mai multe ori peripatetice: „nu are rost să scrii, ... decât dacă o faci pentru departele tău”. Dar cine e departele tău? Și cât e de așa-zis departe? Meditând asupra acestui departe al tău, al meu, am ajuns la concluzia că scrisul propriu trebuie să fie în stare să ajungă la cel mai îndepărtat cititor, peste mări și țări, fără să-l cunoști, și, în egală măsură, să te surprindă pe tine în situații străine, când parcă nu te mai recunoști și devii propriul tău străin, distant, obiectiv, rece, sau, dimpotrivă, cel mai bun însoțitor, de încredere.

     Să scrii și să arunci textul, bine închis într-o sticlă, o copertă, în valurile de cititori, cu credința, cu așteptarea ca cineva să-l găsească, mai devreme sau mai târziu, să-l deschidă și să se lase purtat de farmecul rândurilor tale. Astfel, ceea ce scriem ajunge la un capăt, la un cititor, care, și el, face un minim efort de intrare în posesia textului, de a-l deschide, descifra, înțelege și, lucrul cel mai așteptat, să se înfiripe o afinitate, o afecțiune, în ochii, în mintea, în sufletul celui ce citește. Chiar și critic, să fie în măsură să rostească judecăți de valoare, să preia cu mâinile amândouă, cu cei doi ochi, cu inima deschisă, darul oferit, la derută, în speranța că cineva îl va recunoaște și va fi gata să rostească „ecce homo”, eu sunt cititorul, acel departe, la care a ajuns cartea, acel destinatar exclusiv pentru care există rostul de a scrie.

     Am citit de curând cartea „Scrisori pentru cititorii din 2025”, un volum coordonat de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2025, în care scriitori diverși se adresează, în felul lor, acelui cititor de peste o sută de ani. Ideea cărții este de salutat, deoarece, decât să trimită fiecare individual un mesaj, peste veac, mai bine să fie adunate toate la un loc. Puterea unei cărți depășește un demers singur. Dintre cei care semnează acest numit „un epistolar pe mai multe voci”, se remarcă: Andrei Pleșu ( semnează Prefața ), Gabriel Liiceanu,  Lidia Bodea, Adriana Bittel, Livius Ciocârlie, Mihai Frățilă, Ioan Stanomir, Bogdan Crețu, Robert Șerban, Alexandru Călinescu, Rodica Zafiu... E o carte-valiză, cu multe idei și puncte de vedere, adresate unui cititor imaginar, care poate să mai existe sau să nu mai existe, în măsura în care și cartea, viața ei, este tot mai în pericol, dispariția ei fiind amenințată de înlocuirea cu tehnologia.

     Dacă „cititorul este cel cu care te întâlnești fără să știi”, și dacă până nu demult estimările se făceau pe cincizeci de ani înainte, atunci îngrijorarea că peste o sută de ani nu va  mai fi niciun cititor, cu trăsăturile cunoscute de astăzi, reprezintă o preocupare fără niciun rost. Oricum, nu vom ști cine, cum și dacă ne va mai citi cineva. Nici dacă profilul cititorului, în linii mari, va rămâne același. Dacă va mai fi cititor peste o sută de ani înseamnă că vom fi și noi, prin intermediul cărții, la acea întâlnire promisă, care poate fi nu doar de o sută, ci și de o mie de ani.