Andrei Marga: Erori plătite scump

Destul de mulți nu mai văd astăzi decât ceea ce este în jur și nu acceptă decât ce-i în fața ochilor. Ei privesc cu reticență, unii  cu suficiență, ceea ce este încă alternativă și soluție mai bună. Plini de prejudecăți, unii își fac iluzia că istoria s-a sfârșit în organizări și proceduri de azi. Și se ocupă de propria căpătuială.

       Cea mai mare confuzie a valorilor din istoria recentă a României dă astfel tonul. O combinație de descurcăreți anacronici (cum delimita la timpul său Nicolae Mărgineanu), parveniți în pofida criteriilor (Virgil Bărbat), generatori de lucru prost - camelotă (Constantin Brâncuși), trăitori din întreținerea de conflicte (Liviu Rebreanu), străini de caracter (Tudor Arghezi) și cultivatori de minciuni (George Șerban) ține acum lucrurile în loc. Marginalii de odinioară au ajuns la decizii și împing azi o țară în derivă.

Desigur că reducerea realității la ceea ce este, cu ignorarea alternativelor, este acuzată de decenii. Pe fondul „uniliniarizării” conștiințelor, cum anticipa Heidegger, sau al „unidimensionalizării” vieții, cum prognoza Marcuse, suntem astăzi înconjurați de informații și interpretări false, rezultate din mentalități eronate și din închiderea minții. Nu se înțelege că unde-i rațiune, este și voință de rațiune. Și nici conversa: unde-i voință, se și face cu pricepere ceva pentru redresare. Iată câteva exemple.

Trăim într-o lume a competiției de toate felurile. Dacă te exprimi în Uniunea Europeană doar pentru a cere  „lista cu ceea ce este de făcut (to do list)”, nu-i de vină uniunea. Mulți dintre cei care au lucrat la integrare, cum atestă documentele, au venit cu idei noi, nu s-au mulțumit să ceară. Din nefericire, emisarii României de azi, în loc să conceapă proiecte favorabile țării și să concureze pregătiți, cer pe la porți. Acum un secol, cum se poate citi în arhiva ministerului de externe britanic, decidenții carpatici nu aveau nici ei priceperea bugetului, dar excelau în corupție. Acum s-a ajuns iarăși acolo!

Nici după decenii de la cotitura istorică din 1989, nu se înțelege că libertățile și drepturile nu sunt ceva în sine, pe care le iei de pe raft. Ele sunt precedate de demnitatea umană, care le-a și făcut posibile istoricește. La noi, până și la cei care se autoproclamă reflexivi, s-a instalat oportunismul după maxima „folosește ocazia și vezi-ți de interes”. Cel care nu o aplică devine  naivul acestor zile sau emigrează. Malformări, pretenții deșarte, mulțimea copiilor de bani gata și a inșilor urcați la decizii de un sistem securist sunt luate drept normalitate. Ceea ce era cu decenii în urmă culturalizare trece azi în multe locuri drept cultură.

Realitatea este azi siluită în fel și chip – confundată cu percepții ocazionale, deducții aiurea, așteptări nerealiste și aberații. Unii cred că distincțiile de azi sunt definitive. Or, ceea ce este azi mai urgent ca oricând este părăsirea pasivității. În fond, realitatea este rezultatul diverselor acțiuni de care oamenii sunt în stare. Pasivitatea nu a rezolvat vreo problemă.

Complementul denunțării pasivității este denunțarea cunoașterii drept copie a faptelor. Nu se poate cunoaște realitatea fără a-i pune întrebări. „Inteligența artificială” este cea mai nouă dovadă că și cunoașterea este de fapt modelată și, astfel, construită. Cine doar copiază realitatea devine habotnicul ei.

Societatea este construită, la rândul ei. Oamenii nu trăiesc în societate fără să-i imprime trăsături – oricum ceva care să reprezinte  inițiativă și creație. Sau, în cazul opus, lipsa acestora. Societatea arată așa cum membrii ei o fac sau nu o fac. Autopoieza întrece și în cazul ei orice determinism.

Interpretarea sensului istoriei ce prevalează în multe minți de azi a fost organizată de Karl Popper, care a dat o interpretare atrăgătoare prin simplism, dar fără fundamentare. Așa cum la „socialism științific” se papagalicea că sensul istoriei ar fi „trecerea de la capitalism, la socialism”, tot astfel profesorași de propagandă de azi exaltă „trecerea de la autoritarism, la democrație”. Ei nu pricep că nu există inexorabilitate în istorie și nu observă că sunt azi democrații mai autoritare decât concurentele lor. Nu este departe momentul în care, precum propagandiștii de odinioară, și profesorașii zilei vor începe să-și ascundă lucrările de azi.

Democrația nu pretinde închiderea ochilor în fața nevoii de schimbare. Ea nu este doar competiție, cum postulează neoliberalismul, ci și creație ce satisface nevoi legitime. Democrația nu este doar procedură, ci include și dreptul la cuvânt și inițiativă al fiecărui cetățean. O democrație care se proclamă singura posibilă este contradicție în termeni. Aidoma dezvoltării, nici democrația nu este posibilă fără meritocrație și în afara suveranității statale.

Meritocrația nu este atunci când sunt diplome, fie și din afara țării, dar pregătirea atestă că s-a învățat puțin și nu s-a ajuns la a fi în stare de ceva. Nu este vreo valoare când cineva confundă noțiuni elementare sau n-a învățat înainte de locul de muncă. Nu este nici când este doar pus de servicii secrete pentru a împiedica oamenii să fie liberi și să-și amelioreze viața.  

Așa cum nu se ajunge la creații cu false ierarhii ale valorilor, nici independența justiției nu se întreține prin mituirea judecătorilor cu salarii și pensii speciale. Nicio democrație care se respectă nu face așa ceva. În țările de referință, veniturile magistraților sunt normale, iar justiția funcționează. La noi, s-a acreditat ideea greșită că magistrații trebuie plătiți altfel decât cetățenii, ca să fie obiectivi. În aceste condiții, cine creditează democrația, nu se poate simți decât jignit: în mod normal, omul este obiectiv când este uman, nu fiindcă este plătit pentru asta.

Justiția este independentă nu doar pentru că nimeni nu se amestecă în deciziile ei. Numai justițiarii slab calificați și corupți se tem de „amestecul în treburile justiției”. Orice cetățean are dreptul să obiecteze la hotărârile justiției, mai cu seamă că azi acestea sunt adesea abuzive și inculte, iar magistrații sunt favoriții unor decidenți, nu selectați de instanțe publice prin competiții.

România pierde astăzi bani europeni ca urmare a coruperii la numirea de consilii în companii de stat și a păstrării pensiilor speciale. Păi cum așa? Nu se poate asigura numirea pe merit? Nu se poate generaliza contributivitatea la pensii? Statul a devenit atât de slab încât nu-și poate da legi simple, care țin de natura sa?  

În epoca comunicațiilor electronice, nimeni și nicio țară nu se poate izola. Orice țară observă ce fac alte țări și caută să favorizeze evoluții care o avantajează. Se poate acuza metafora „războiul hibrid”, dar oricine se află în interacțiunile „hibride” ale zilelor noastre. Dacă însă decidenții nu pricep realități ale epocii și noțiuni curente și fac din așa ceva pivot al politicii, în loc să se ocupe de soarta cetățenilor, înseamnă că nu sunt calificați. Poți să te aperi în fața „hibridărilor”, dar dacă, sub pretextul lor, intri în război, înseamnă că incultura ți-e mare, iar inteligența scurtă.

Anularea de alegeri nu se face într-o țară nici în vremuri de război – dacă tot organizează alegeri. Iar căutarea disperată de motive de anulare, când nu s-a găsit după un an vreo probă, și falsificările la care se recurge, nu fac decât să adâncească criza acelei țări. Din nefericire, decidenții actuali, în falsificările și amatorismul lor, compromit România în mod durabil. În aceste zile, ea se consacră drept cea mai săracă țară din Uniunea Europeană – un nou record care suscită întrebarea: la ce bun că procurori vădit nepregătiți încropesc falsuri și distrug destine, în loc să încurajeze o atmosferă a adevărului, a legalității și a performanțelor? La ce bun cramponarea de guvern a unor inși vădit fără capacități de a scoate țara din crize?

Statul de drept democratic nu se apără sacrificând drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Cel nemulțumit de organizările și realitățile existente nu este automat „extremist”. Taxarea ca „extremiști” a unor oameni care respectă constituția, dar resping guvernări dezastruoase, este doar semn de primitivism. După cum, tot asemenea semn este excluderea apriori de la guvernare a cuiva, fie și cu mecanismul coalițiilor. Este doar o nouă formă de autoritarism. Mai cu seamă că țările o duc rău – cum se vede cu prisosință în România actuală – nu datorită „extremiștilor”, ci ca urmare a prostocrației care s-a instalat.

S-a ajuns deja prea departe în îmbrățișarea deciziilor „proeuropenilor” de înarmare și de pregătire de război. Un război acum nu are alt sens decât prelungirea în funcții a unor decidenți, dovediți incapabili, prin decizii de conservare a propriei căpătuieli. Dacă cineva se consideră creștin și vrea să fie socotit astfel, de ce nu cultivă opinii creștine, ci vrea război?

Oricine are voie la o interpretare proprie a evenimentelor. Stigmatizările nu țin de democrație, nici măcar de civilizație. Firește, însă, și propria interpretare trebuie argumentată. Rolul narativilor este covârșitor într-o lume cu exploatarea propagandistică a mass media și concentrarea lor în mâini puține. Până acum, privind războiul în curs în Europa, a fost abundentă alimentarea dintr-o singură sursă. Pentru o abordare dreaptă a stărilor de lucruri, este nevoie de normalizarea informării și de adevăr.

Este normal să susții lupta unor oameni pentru mai multă libertate și dreptate în societatea lor. Dar când la mijloc sunt malversațiuni? Cum spun Andreas Wirsching, Gerard Chaliand, Andreas von Rethyi și mulți alți istorici de referință, „Maidanul Kiev 2014” a fost o operațiune de servicii secrete, în care puțini dintre participanți știau despre ce este vorba. Din păcate, se repetă continuu schema, în pofida deosebirii dintre opțiunea democratică și manipulare.

Orice constituție democratică din zilele noastre prevede suveranitatea statală. Cei mai buni cunoscători în materie, Henry Kissinger, între ei, au arătat că suveranismul actualizat este rezolvarea internațională pentru timpul nostru. Dar și suveranismul trebuie azi elaborat în detalii, ținând seama de fapte: globalitatea este realitate, globalizarea o politică ce lasă în urmă efecte de multe feluri, iar globalismul  o ideologie contraproductivă. Reușesc doar statele care se asumă pe sine. Iar această asumare presupune democrația – acea democrație care dă șanse la manifestare oricărui cetățean.

În timp, Angela Merkel a formulat în legătură cu Ucraina un avertisment și o mărturisire. În 2008, a spus că promisiunea de admitere a Ucrainei în NATO înseamnă război. A mărturisit în 2025 că țările baltice au împiedicat înțelegerea cu Rusia, încât s-a ajuns unde nu trebuie. Ambele s-au confirmat, încât ar fi și aici cazul să se învețe din istorie.

Planul german de pace din 2013 a arătat că nu sunt probe cu privire la intenția Rusiei de a cuceri Europa. Școlile de relații internaționale de la Harvard și Chicago au susținut devreme, de asemenea, că nu sunt astfel de probe. Nu s-au adunat nici în continuare. Este fapt că Rusia nu-și propune așa ceva și că nimeni nu are forța militară de a înfrânge Europa unită.

Pe de altă parte, Germania s-a refăcut neobișnuit de repede, după catastrofa din 1945, grație înaltei calificări a forței ei de muncă, pe care nici național-socialismul nu a putut-o afecta. Willy Brandt avea dreptate când spunea că germanii o duc mai bine ca oricând în istorie, iar sub cancelarii Schmidt, Kohl, Schröder și Merkel cursul a continuat. De ce oare Germania trebuie să renunțe acum la cooperare în folosirea vastelor resurse naturale din Rusia și în folosirea pieței Chinei? De ce Germania, a cărei cultură democratică a dat pildă Europei postbelice și lumii, trebuie retrasă din această postură? Nu este doar o chestiune germană, ci o problemă pentru Europa și pentru lume. Când Germania întâmpină dificultăți, europenilor nu le merge bine.

Habermas a remarcat că nu are nicio justificare îmbrățișarea de către Europa a narativului guvernului ucrainian privind războiul început în 2022. El a adăugat că înarmarea Europei nu este urmare a amenințărilor Rusiei, ci survine ca urmare a nesiguranței create de deciziile SUA de a nu mai decide automat cum vor europenii. Nu ai cum contrazice aceste remarci.

De câțiva ani, în unele țări europene a prins un obicei funest care amintește de nazism și stalinism. Sub nazism, cine nu împărtășea opinia oficială era socotit de la sine evreu sau tributar evreilor. Sub stalinism, cel de altă părere era socotit înfeudat „burgheziei imperialiste”. În unele țări de azi, cine are o altă opinie decât cea a precarilor decidenți este socotit „putinist”. Ca și cum cei care evaluează ar fi docți! Evident, o  „nouă corectitudine politică”, opusă democrației ca și cele vechi, are trecere.

Unii se împiedică în decizii ale procurorului de la Haga privind personalități de azi. Trec peste faptul că și „justiția” internațională a înlocuit mai nou dreptul cu preocuparea de a discredita oameni care nu împărtășesc „noua corectitudine politică”. Menționez doar că nimeni nu poate fi luat la rost decât pentru fapte personale. Să ne amintim că, la procesul de la Nürnberg, care a modelat justiția, comandantul Wehrmacht-ului a fost tras la răspundere pentru ceea ce a semnat cu propria mână. Și că justiție este numai atunci când se cultivă adevărul.

În tradiția republicană, Donald Trump a avut demnitatea de a aborda oamenii potrivit valorii pe care o constată, și nu clișeelor în circulație.  Pe bună dreptate, președintele american nu s-a luat după antirusismul din care trăiesc azi destui ignoranți. În definitiv, așa cum politica americană folosește resurse ce vin de la Thomas Jefferson, James Madison, Abraham Lincoln, așa cum politica chineză, de la Deng Xiaoping încoace, pune în valoare moștenirea lui Confucius, Laozi, Mencius,  așa cum unii europeni de azi apelează la Shakespeare, Machiavelli sau Hegel, iar, în generații mai noi, la sumara viziune a lui Karl Popper, actuala politică a Rusiei stă pe tradiția formată în jurul lui Petru cel Mare, Caterina a II-a, Dostoiewski, Lev Tolstoi. La rândul ei,  politica din România ar fi cazul să folosească resurse care vin, de pildă, din Proclamația de la Alba Iulia („democrația curată”), Garabet Ibrăileanu (modernitatea mentalității), Virgil Bărbat (suveranitatea statală), Dimitrie Gusti ( dezvoltarea de sine) și alții.

Poți împărtăși sau nu o viziune sau alta, dar cine rămâne responsabil nu vorbește de ceva fără a cunoaște. Nu ar fi cazul – dacă ținem la morală și la democrație – ca fiecare să se uite în oglindă, la cine este și ce a realizat, înainte de a se exprima despre alți oameni? Nu cumva ar fi cazul ca libertatea să includă reciprocitatea? Altfel se umple atmosfera de falsuri și aproximări ce nu rezolvă nimic, dar trag sigur în jos.

Cine vrea pace acum? Două aspecte sunt cheie. Primul este acela că pacea presupune nu doar încetarea focului, ci și oprirea alimentării cu arme. Al doilea este că cine vrea opusul, războiul, nu are decât să dea exemplu ducându-se pe front. Să pledezi pentru război și să aștepți ca alții să fie pe front este mai mult decât imoral – este crimă.

Sub manipulările de azi, mulți cred că odată cu alternativele politice ale orei se epuizează posibilitățile de pe lume. Pledez pentru trecerea dincoace de controversa ultimelor decenii, dintre socialismul moștenit, neoliberalismul care i-a luat locul, conservatorismul care vrea întâietate și ideologiile „resurecției naturii” (axate pe sex, dislocarea familiei, culoarea pielii etc.) – care nu sunt, desigur, egale. Această controversă, cel puțin în starea rutinată și repetitivă de astăzi, nu mai duce destul înainte. Este nevoie de deschiderea unui nou orizont.

Ar fi cazul distincției între felurile de libertăți. Devine clar în zilele noastre că există diferite libertăți: de a spune nu (să o considerăm „libertate negativă”), de a te sustrage („libertatea evadării”), de a schimba situații („libertate pozitivă”), de a crea tu însuți valoare – să o numim „libertate creativă”. Azi, se cultivă  primele trei. Or, abia reasumarea „libertății creative” poate deschide tot mai necesarul nou orizont pentru gândire și poate scoate din crize societățile actuale.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>