Cornel Cotuțiu: Jos pălăria!

Pălărie... Iată alt substantiv din lexicul românilor care așteaptă, resemnat, să dispară.

            Acest cuvânt viitorii lingviști îl vor căuta în dicționar și așa vor afla că a fost „un obiect folosit pentru acoperirea capului (nu, nu pe motiv de rușine), format dintr-o coală de fetru, de paie etc.” („cu boruri” - se ține să se precizeze).

            Pentru cei, încă de azi, e bine cunoscută zicerea lui Eminescu: „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe, căci va fi sub pălărie”.

            Gestul de a ridica pălăria în fața cuiva, pentru bunicii noștri era formă de „salut respectuos, elegant”.

Exclamația „Jos pălăria!” exprimă respectul, admirația față de cineva.

Mai erau expresii de genul: „pălăria șarpelui”, „pălăria cucului”, „pălăria de fier”.

Un corespondent popular, în Transilvania, este „clop”, numind, la țăranii ardeleni, o pălărie cu boruri înguste - sau deloc - , neagră, cu calota la fel.

E interesant că denumirea aceasta - „clop” rezistă mai degrabă decât „pălărie”.

- Ioana - țipă Măria din târnaț - dacă tot te duci la biserică, puteai lua clopul ăl nou, adus de ficioru-tău!

Altădată, „pălăria” era acoperământ pentru „domni”, distinct și distins.

Auleo!... Nu mai sunt astăzi domni?! Căci, fie pe stradă, fie la Primărie, la crâșmă sau la piață, românul („civilizat”) de astăzi nu mai poartă pălărie. Indiferent de vârstă. Îi vezi pe tineri, pe bunici, pe copii sau adulți cu tot felul de „lucrături” pe cap: fese, huse, cipici, scufii; nu trebuie să faci efort pentru a crede că sunt mai degrabă ciorapi, șosete.

Căciulă, șapcă? Oare cât va mai rezista? Oricum, eleganța le dă târcoale. O, nu! Vorba latinului - „De gustibus non disputandum”! Căci bunul gust a fugit de sub pălărie.

Cornel Cotuțiu