Trubadurul iubirii pierdute

,,sunt un orb

ce pipăie trecutul

cu bastonul iubirii”

( Adrian Păpăruz)

Editura ,,Clubul Saeculum” din Beclean, condusă de prozatorul Aurel Podaru ne propune spre lectură volumul de debut, ,, îngerul din urmă” al poetului Adrian Păpăruz, originar din Zărneşti, judeţul Braşov, laureat al unor concursuri naţionale de poezie.

Adrian Păpăruz este un trubadur romantic, cântăreţ al unei iubiri pierdute, pe care vrea s-o reînvie evocând clipele de fericire de altădată ale cuplului : ,,ne-am cunoscut într-o gară de vise/ eram ultimii călători/ Dumnezeu probabil murise/ îngerii cădeau printre nori” ( ,,trenul fericirii”).

Poetul ,,deschide trecutul”, se înveştmântă în aşteptare, se refugiază în amintiri şi constată cu durere, că atât timpul, cât şi spaţiul iubirii au devenit tăcere. Deşi îşi asumă cu regrete, starea de nefericire, eul liric mai încearcă o supraveghere aproape paternală a iubirii ( ,,colivia de aur”). Lipsa de comunicare, absenţa dialogului, a distanţat pe cei doi îndrăgostiţi: ,,eu n-am ştiut / să-ţi dăruiesc/ atâtea câte adunasem pentru tine/ iar cuvintele mele au fost atât de puţine” ( ,,regret”). Se exagerează frumos : ,,când plângeai/ infinitul îţi curgea pe obraji” ( ,,regret”) ; ,,în curtea mea/ plouă cu tine” ( ,,blestemul cuvintelor”). Fără iubire , poetul este asaltat de ,,spaima singurătăţii” ( ,,pagini de jurnal (3)”) şi în formulări simple el devine grav: ,,mai am atâtea/ să-ţi spun/ şi zilele sunt tot/ mai numărate”( ,,pagini de jurnal ( 5)”). Izolarea în universul domestic a cuplului se face în manieră bacoviană. În locul ninsorii din poezia ,,Decembrie” a lui George Bacovia, apare ploaia: ,,şi plouă iubito albastru/ cum n-a mai plouat/ de la facerea lumii” (,,ploaia albastră”). Iubirea pierdută se transformă într-o permanentă întoarcere spre începuturile idilice ale parcursului erotic: ,,sunt un orb/ ce pipăie trecutul/ cu bastonul iubirii” ( ,,orb în trecut”). Un egoism posesiv domină relaţia de cuplu.

Uneori, personalizând iubirea, Adrian Păpăruz cade în grandilocvenţă: ,,iubeşte-mă acum/ sânii tăi/ mâinile mele/ iubirea/ pot fi mâine/ o pagină de istorie” ( ,,ancora clipei”). Poetul încă nu s-a desprins de modelele poetice frecventate. Stări lirice amintind de poezia lui Nichita Stănescu, mai apar prin paginile volumului său: ,,de-atâta târziu se făcuse/ devreme” ( ,,fluturi”): ,,doar tu ştii adevărul/ sunt mort de dor de albastru” ( ,,albastru”). Alteori versurile poetului curg într-un zglobiu joc sorescian: ,,cuvintele pe care/ ţi le trimiteam/ le împachetai grijulie/ şi le aşezai în frigider/ lângă şvaiţer” ( ,,paradoxul iubiri”). Autorul îţi pregăteşte şi curse urmuziene: ,,camera ei nu are ferestre/ deşi nu din vina arhitectului/ ci/ pentru că Elvira/ nu locuieşte undeva” ( ,,doamna Elvira”). Reuşită este poetizarea unei secvenţe asemănătoare cu cea din nuvela ,,Fefeleaga” a lui Ion Agârbiceanu, în poemul ,,bătrânul şi Iacob”. Animalul şi bătrânul stăpân, tovarăşi de o viaţă , sunt aşteptaţi de Dumnezeu atunci când ,,coboară pe ultimul drum”.

Din când în când apar în textele poetice formulări lirice prea căutate. Adrian Păpăruz este capabil deseori să acceadă la frumuseţea simplă a poeziei şi atunci versul lui curge cristalin şi convingător: ,,Doar urma pasului tău/ În faţa ferestrei mele/ Ca un cuvânt fără litere…” ( ,,Cuvânt fără litere…”) ; ,,zâmbeşti/ Crăciunul e chiar în ochii tăi” ( ,,bradul din inimă”).