Lumea satului tradiţional în operele oşorheiene

Când preaplinul sufletului îţi dă târcoale, când grijile zilnice te împovărează prea tare, sufletul însetat de frumos se cuibăreşte într-un cotlon ascuns, unde se tăinuiesc comorile neuitate ale copilăriei.
Duioşia „peste umăr” îi pune mereu condeiul în mână Veronicăi Oşorheian pentru a scoate la iveală o lume ce se pierde, lumea satului tradiţional în care a copilărit: Leşul Ilvei.
În munte, viaţa crescătorilor de vite era aspră, ea fiind mereu în dependenţă de anotimp. Omul împovărat de grijile moşiei, lasă femeia în gospodărie, cu o casă de copii, să răzbească, astfel încât cei mai mari erau devreme antrenaţi în ajutorul mamei, învăţând cu admiraţie tainele muncii de oier, dar şi orânduielile tradiţiei, care condamna orice abatere.
Veronica, fiind cea mai mare dintre fete, era, împreună cu Ştefănucă, solicitată mereu, ba pe „felezaş”, pentru a desface legăturile de la snopii de grâu la treierat, ba ca „pogonici”, la aratul mălăiştei, după care tatăl, un iscusit şi blând educator, îi oferea răsplata, „ca la boieri”, adică sus pe grapă, ca să se mărunţească brujii.
Adesea copiii erau trimişi să păşuneze vitele. Grija să nu intre în terenuri străine, sau în pădure, unde mai bântuiau urşii, nu le permitea să se joace decât în răstimpul când, după adăpare, vitele se odihneau. Aşa a ajuns „mireasă fără mire”, împodobită în grabă de celelalte fete, după modelul miresei locotenentului, lucru care a costat-o „desfăcutul miresei”, când coroniţa de spini înfloriţi a fost scoasă de pe cap, numai după tăierea unor şuviţe de păr.
Isteaţă de mică, guralivă şi harnică, ţinea să-şi etaleze cunoştinţele şi când a venit inspectorul la şcoală şi le-a cerut să recite o baladă… dar recitarea Veronicăi, „Bată-l crucea, om bogat”… îi aduce ocara lui Ştefănucă, frate mai mare, care avea deja conştiinţa bunei stări materiale a părinţilor.
Autoarea ne evocă şi imagini triste, în povestirea „Undeva, un Crăciun fără colinde” sau „Poveşti în zarea focului”.
Frumoase portrete creează în volumul „Traista cu pătrăţele”. În povestirea „Toma lui Ianoş”, un băiat orfan, care „trăia în lumea lui” reuşeşte să înveţe meseria de dogar, dar se descoperă că are şi darul desenului. „Bujoroaia” îşi „al toia” bărbatul, când îl găsea „în derivă” cu vreo femeie rea. Dar cele mai frumoase portrete sunt ale părinţilor. Harnici, blajini şi tacticoşi cu copiii, îi învaţă să împartă frăţeşte toate bunurile ce le căpătau. Şi-au găsit sfârşitul resemnaţi, după ce şi-au făcut datoria.
Lumea satului tradiţional la Veronica Oşorheian apare ca una mirifică, de care azi îşi aduce aminte cu duioşie. Etalarea graiului local este una din tainele reuşitei schiţelor oşorheiene, fapt care ne aminteşte de povestirile lui Creangă.
Hărnicia scriitoarei V.O., care a scos în ultimii 13 ani 12 volume de cărţi, în care evocă mereu satul natal cu oamenii lui deosebiţi, cu obiceiurile tradiţionale, ne aminteşte de caracterizarea făcută de unii critici care au recenzat scrierile ei, şi anume, „o împătimită iubitoare a satului natal”. Iar domnul profesor scriitor Cornel Cotuţiu, în articolul intitulat „Ecoul Dragostei Dintâi”, comparând scrierile oşorheiene cu ale Valeriei Floarea – Dascăl, ne spune: „Ei, bine, avem de a face cu o carte despre dragoste şi tristeţe, numai că aceste povestiri nu pot fi… povestite, rezumate, ci… numai citite”.
Citiţi-le, deci!