Rolul şi importanţa poştei de-a lungul timpului

(615 ani de la primul document în limba română despre existenţa serviciului poştal pe teritoriul ţării noastre, „Uniunea Poştală Universală”(UPU)-140 de ani)

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi de comunicare.
Odată cu apariţia scrisului s-a uşurat mult sistemul de comunicare, permiţând transmiterea cunoştinţelor, înlesnind extinderea unor activităţi economice precum şi altor nevoi determinate de dezvoltarea unor relaţii dintre diverse comunităţi.
La început, primul mijloc de transport al unor trimiteri a fost omul, dar viteza de deplasare fiind foarte redusă a trebuit să găsească alte mijloace de transmitere a mesajelor: la început au folosit focul (după un anumit cod), iar mai târziu, calul, cămila, porumbeii etc.
Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”.
Existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia, au existat din cele mai vechi timpuri, releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.
Organizarea poştală persană s-a dezvoltat continuu, ajungând o adevărată instituţie a poştelor.
Sub conducerea regelui Darius Histaspe s-au construit drumuri spre toate marginile imperiului persan, ele uneau capitala cu toate satrapiile.
Cel mai mare drum avea o lungime de 2500 km. Şi se numea drumul „regal”,mergea de la prima capitală a imperiului persan (oraşul Susa) până la ţărmurile mării Egee. La o distanţă de 1-2 km unul de altul erau aşezaţi călăreţi, ei transmiteau informaţiile care aveau caracter urgent prin ştafetă, transmiţând ordinul de la un călăreţ la altul, astfel „poşta” parcurgea o distanţă uriaşă în două trei zile. Grecii spuneau că regele persan mănâncă peşte proaspăt din Marea Egee, şezând în capitala sa.
Romanii au dat o mare atenţie serviciului poştal, l-au dus la un nivel de organizare şi extindere deosebit, determinat de a menţine o strânsă şi sigură legătură cu teritoriile cucerite, unele aflate la mari distanţe de metropolă.
Romanii aveau o reţea de drumuri foarte bine întreţinute care începeau din centrul Romei „de la templul lui Saturn (de unde se măsurau distanţele, în diferite direcţii către frontierele imperiului)”.
Pe teritoriul românesc, înainte de cucerirea romană, drumurile naturale, în special de-a lungul apelor, asigurau legături pe cuprinsul Daciei.
Din cauza unor condiţii specifice locale, apariţia şi dezvoltarea serviciului de poştă a fost întârziat multă vreme faţă de alte state europene.
Cu toate acestea, încă din timpul stăpânirii romane, spre şi din Dacia, treceau drumuri principale, construite, mai ales, în scopuri militare, iar în lungul acestora se înşira o reţea de staţii de poştă, ca şi în restul imperiului.
După retragerea administraţiei romane, în anul 271, de către împăratul Aurelian, înmulţirea năvălirilor populaţiilor migratoare şi viaţa grea, plină de primejdii, dusă de populaţia daco-romană o mare perioadă de timp, poşta a avut o perioadă de regres. Deşi informaţiile despre reţeaua poştală din acea perioadă sunt destul de reduse, nu putem crede că nu au existat curieri care să transporte corespondenţa.
Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, cu înfiriparea unei vieţi economice mai intense, au fost create legături prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii.
Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este „Hrisovul”, dat de Mircea cel Bătrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. Este epoca când Ţara Românească începe să întreţină relaţii diplomatice cu numeroase state.
Sistemul de poştă s-a dezvoltat şi mai mult în vremea lui Ştefan cel Mare, datorită relaţiilor externe, a crescut şi traficul de corespondenţă.
În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale.
Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova, Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii.
Poşta a fost bine organizată în Transilvania şi Banat. Clujul, Sibiul, Timişoara, importante centre meşteşugăreşti şi comerciale, cu relaţii în sudul şi centrul Europei, aveau legături poştale bine organizate. Rutele poştale care treceau Carpaţii spre Moldova şi Ţara Românească, au constituit şi ele la strângerea legăturilor între românii de pretutindeni.
În 1857, în Moldova, se instituie monopolul de stat asupra trimiterilor poştale, iar la 10 noiembrie 1857 guvernul răscumpără de la vornicul Theodor Ghica concesiunea de „contracciu” al poştelor, exemplul urmat şi în Ţara Românească.
La 15 iulie 1858, în urma reformei poştale efectuate în Moldova, au fost puse în circulaţie primele timbre „cap de bour” (fiind a 23-a ţară unde apare marca poştală).
În Transilvania şi în Banat, atunci sub stăpânirea habsburgică, marca poştală a fost introdusă în anul 1850 (odată cu restul imperiului), poşta trecând sub cârmuirea românească, în anul 1918, în urma Marii Uniri.
În anul 1862 se unifică cele două poşte din Muntenia şi Moldova, un eveniment de mare importanţă pentru poştă, aceasta fiind a treia instituţie ca importanţă după biserică şi armată, tot în anul 1862 au fost emise mărcile „Principatelor Unite”, cu putere de circulaţie în ambele principate.
În anul 1864 este promulgată prima Lege Poştală, lege care intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1865, când apare pentru prima dată pe o marcă poştală inscripţia „Poşta Română”.
Odată cu dezvoltarea societăţii româneşti, au crescut şi nevoile de comunicare, favorizate de apariţia tiparului, apariţia mărcii poştale etc., fiind necesare găsirea unor modalităţi şi procedee pentru efectuarea schimbului de corespondenţă între diferite ţări din cele cinci continente, motiv pentru care în perioada 15 septembrie-9 octombrie 1874, la Berna (Elveţia), se desfăţoară primul congres poştal. Printre cele 22 de ţări participante, se afla şi România.
Astfel, la 9 octombrie 1874, s-a semnat şi a luat fiinţă „Uniunea generală a poştelor”. Convenţia încheiată la 9 octombrie prevedea legalitatea deplină a statelor participanta la Uniune şi stabilirea taxelor pentru scrisori, cărţi poştale şi celelalte obiecte (inclusiv în tranzit teritorial sau maritim).
În anul 1878, la cel de-al II-lea congres de la Paris s-a schimbat denumirea „Uniunii Generale a poştelor” în „Uniunea Poştală Universală” (UPU).
Tot anul acesta s-au împlinit 85 de ani de la promulgarea unei legi cu mari implicaţii ulterioare, în dezvoltarea serviciilor poştale, „Legea pentru crearea Regiei Autonome a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor”, promulgată prin Înaltul Decret Nr.2713 din 29 iulie 1929 şi publicată în Monitorul oficial Nr.170 din 3 august 1929, astfel, exploatarea şi administrarea serviciilor publice de poştă, telegraf şi telefon ale Statului Român, se încredinţează unei regii publice comerciale, denumită „Regia Autonomă a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor (PTT)”.
Administraţia P.T.T. era scutită de orice impozite şi taxe către stat, judeţe sau comune.
Primul mare eveniment în istoria mărcilor poştale,desfăşurat sub genericul EFIRO a avut loc în anul 1932 sub patronajul Regelui Carol al II-lea, regele fiind şi un pasionat colecţionar.
A doua şi a treia expoziţie EFIRO au avut loc la Palatul Parlamentului, în anii 1998 şi 2004.
În anul 2004, România este gazda celui de-al 23-lea Congres UPU, fiind primul congres organizat într-o ţară est-europeană.
La acest congres desfăşurat la Bucureşti, Gabriel Mateescu, director al Direcţiei de Cooperare Internaţională din cadrul Poştei Române a fost ales preşedintele Consiliului de Administraţie al UPU.
În anul 2008, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la emiterea primei mărci poştale româneşti, celebrul „Cap de bour”, a avut loc Expoziţia Mondială Filatelică EFIRO 2008.
De rolul şi importanţa poştei s-a vorbit din cele mai îndepărtate timpuri. Importanţa care se acorda poştei la arabi, rezultă din caracterizarea făcută de califul Mansur, directorului general al poştelor, „Tronul meu se reazimă pe patru picioare, iar suveranitatea mea pe patru oameni, un cadiu (judecător) care să nu greşească, un prefect de poliţie energic, un ministru de finanţe cinstit şi un director de poştă credincios, care să mă încunoştinţeze în mod drept de tot ce se petrece”.