Ca albastrul de Voroneţ

Despre Valentin Raus am auzit prima dată în 1968, anul înfiinţării ziarului „Ecoul”. În paginile acestui săptămânal i-am întâlnit pentru prima oară numele. El fiind, dintru începuturi, secretar de redacţie. Pe vremea aceea (ca să mai vorbesc şi despre mine nu numai despre alţii!), eu eram profesor la Şcoala de Mecanici Agricoli Beclean, mai exact spus, Şcoala de tractorişti. Am avut, tot atunci, iniţiativa înfiinţării unui cenaclu literar, primul cenaclu, la nivel de oraş, din istoria Becleanului. Aşa a auzit domnul Raus despre mine. Şi a ţinut să mă cunoască personal. Trimiţându-mi vorbă să-l caut la redacţie. Când voi avea vreun drum la Bistriţa, zicea dânsul.
Eram şi eu curios să-l cunosc. Şi pentru acest eveniment (pentru mine, întâlnirea cu Valentin Raus a fost un adevărat eveniment), m-am pregătit întrucâtva. Cu alte cuvinte, nu m-am dus la această întâlnire chiar cu mâna goală. Scrisesem un articol despre orientarea şcolară şi profesională a elevilor. Articolul meu a apărut, în următorul număr, pe prima pagină. Publicarea lui a însemnat, totodată, şi inaugurarea unei rubrici care avea să devină o permanenţă a ziarului: „Orientarea şcolară şi profesională a elevilor”.
Ceea ce m-a impresionat însă, de la început, la Valentin Raus, a fost albastrul ochilor săi. Albastrul din priviri, cum îmi plăcea mie să zic. Un albastru de culoarea cerului senin, care emana blândeţe, bunătate, discreţie, mister. O culoare specifică doar ochilor lui Valentin Raus. Ceva ca şi cum ai spune: „albastru de Voroneţ”. Această impresie stăruie în mine şi azi, după douăzeci de ani de la plecarea lui la cele veşnice.
În anul 1971, paşii m-au purtat, pentru scurtă vreme, prin redacţia ziarului „Ecoul”. Bun prilej de a-mi cunoaşte mai bine Magistrul, căci în cele două luni şi o săptămână cât am „zăbovit” (cu folos!, trebuie să recunosc) prin redacţie, Valentin Raus mi-a fost un adevărat magistru, în ale gazetăriei şi nu numai. În acest timp, m-am străduit şi s-a străduit, la rândul său, să deprind, repede şi temeinic, meşteşugul de jurnalist, ceea ce m-a determinat ca după această scurtă şedere în redacţie, să rămân ani buni colaborator consecvent al săptămânalului cu pricina. Alegându-mă, totodată, cu prietenia domnului Valentin Raus, cu care mă lăudam adesea. Şi-l apreciam (cu voce tare!), în primul rând, pentru stăruinţa lui în ideea lucrului bine făcut, pentru fermitatea şi logica de a-şi apăra convingerile personale. Sinceritatea şi discreţia lui erau alte componente ale firi sale, neîmpăcându-se cu compromisurile de orice fel, cu falsul şi incompetenţa. Numai astfel au fost posibile, mă gândesc eu acum, şi acele memorabile pagini de Literatură şi Artă, care apăreau periodic şi cu ritmicitate constantă în „Ecoul”, pagini gândite şi realizate de Valentin Raus, în ciuda aberantelor teze din iulie 1971. Riscul era mare în acele vremuri, dar el a riscat! De dragul cuvântului pur, pe care el însuşi, o viaţă întreagă, l-a scos din adâncul fântânii sufletului său.
Peste ani buni, aveam să mă reîntâlnesc cu Valentin Raus într-o altă redacţie, redacţia revistei „Minerva”, într-o cu totul altă conjunctură şi altă echipă redacţională. Din păcate, însă, pentru scurtă vreme. Din nou, pentru scurtă vreme. În decembrie 1993, l-am sărbătorit în redacţie. La împlinirea vârstei de 75 de ani. Fotografia alăturată stă mărturie. Din fotografie lipseşte Tit-Liviu Pop. Un an mai târziu, avea să plece, spre cele veşnice, Valentin Raus. Aşa, în mare grabă şi pe neanunţate! A rămas, în schimb, albastrul său din priviri. Viu şi persistent, ca albastrul de Voroneţ.