Potop de versuri de pe… claie (II)

Claia, ca o pară agățată de cer, fu gata. Badea Anchidim a coborât pe o rudă ținută „bărbătește” de fiul său și de mine. O privi cu nesaț din toate părțile. Luă un furcoi și o „drese” pe ici, pe colo, pe unde „nu-i venea în ori” (nu-i plăcea). Mă privi într-un fel anume, zâmbi șăgalnic, apoi zise:
- Amu să te vedem de poți să faci o minunăție ca asta!
La început am crezut că i se adresează fiului său, dar bănuiala fu răsfirată:
- Dumneata, domnișorule! Îi rându‘ dumnitale să clădești!
Nu era o noutate pentru mine. Așa că m-am supus, dar cu o condiție: potopul de versuri! Un zâmbet îi înflori în colțul gurii. Ochii i se luminară și vocea deveni melodioasă:
- Atunci, de ce mai stăm? Hai la lucru!
Ne-am dus la fundereiu celălalt și m-am urcat pe claie.
- Te-am mai văzut eu pe Vale clădin’, așă că nu mă mnir. Noa, hai să-i dăm bătaie!
Pelele se cununau unele cu altele, claia creștea, iar badea Anchidim începu:
- Mândră-i frunza, mândră-i glia,
Mândră țară-i România!
Mândră-i holda de săcară,
România-i mândră țară!
Să trăiască, să-nflorească,
Țara noastră românească.
Știu că, mai demult, la noi,
Avem plug cu patru boi
Ș-aram cu tata-amândoi,
Aram tăț’ în primăvară,
Mâncam pită de săcară
Șî era neagră ș-amară!...
- Așă o fost,domnișoru’! După război, o zî de coasă era plătită cu o cupă de fărină de coleșă! Era tare greu. Mai apoi s-o mai așăzat lucrurile.
N-așteptă să-i răspund:
- Frunză verde de săcară,
Vine mândra primăvară,
Cucu cântă-n codru iar,
În frumoasa noastră țară,
Cântă cucu’ sus pe jie,
În frumoasa Românie!
Cucu’ cântă șî mai zboară,
Oamini ies pe ogoară,
Cu pluguri și cu tractoară,
Să lucrăm pământu’ bine,
Ca s-avem în țară pâine,
Să lucrăm tăt cum să cade,
S-avem în țară bucate.
Șî, pe cân’ cânta cucu’,
Să oprește tractoru’,
Alăturea cu plugu’
Șîtăț’ ascultam cucu’:
- Ai vinit, măi cuce, iară,
În frumoasa noastră țară
Ș-ai vinit să cânț’ pe glie,
În frumoasa Românie!
Cântă, cuce, șî horește
Șî-n codru te veselește,
Că șî noi ne veselim,
Cân te auzâmcântân’!
- Ascultă la mine, domnișorule, avem o țară cum n-are nime, zise badea Anchidim cu glas destul de puternic. Șî ne-o ferit Dumnezeu de război. Eu le-am petrecut pe amândouășî mare jăle o fost în țară. Dacă noi n-om țâne la ie, atunci or țâne dușmanii?
Claia primi ultima sucitură. Parcă era sora geamănă a celeilalte. Badea Anchidim îmi strânse mâna, apoi mă batu pe umăr:
- Am știut eu de ce ești în stare!
Ne așezarăm pe cosașniță.
- Noa, hai să-ț’ mai zâc una:
Mândră-i pădurea-nfrunzâtă,
Mândră-i țara liniștită!
Mândră-i frunza cân’ să face,
Mândră-i țara cân’ îi pace!
Potopul de cuvinte ne învăluia. Umbra clăilor aluneca pe dâmb la vale, tot mai departe, spre Gura Scrăzii. De aici se va pierde între coperțile unei viitoare cărți.