Mirela Duma-Bîlc –Ecoul ultimei zăpezi!!

Mirela Dumas-Bîlc este o veche prietenă-poetă din anii 80, de la Şcoala de Poezie de la Bistriţa, de la Cenaclul „G. Coşbuc” al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, din vremea liceului ei şi despre care nu am mai ştiut nimic timp de 30 de ani, despre soarta sa literară. Atunci am descoperit-o liric noi – Alexandru Cristian Miloş, Luca Onul şi Ion Moise. Întâmplarea sau nu, poate destinul, a făcut să ne reîntâlnim la şedinţele literare ale Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni” de la Palatul Culturii, unde poeta ne-a dăruit, în 2018, recenta sa carte de versuri „Ecoul ultimei zăpezi”, Editura Grinta, cu o postfaţă de scriitoarea Cleopatra Lorinţiu. Dar cine este, pentru noii ei cititori, prietena poetă Mirela Duma, căsătorită Bîlc.
Originară din Bistriţa-Năsăud, o fată liniştită, frumoasă şi misterioasă, pe când defila liric prin anii de liceu, mereu cu prieteni-poeţi îndrăgostiţi de ea, a fost o membră de nădejde şi de viitor a cenaclului bistriţean „G. Coşbuc”, participând la festivalurile de poezie, la lecturile publice cu Cenaclul Artelor, alături de colegi folkişti, actori de teatru, recitatori, poeţi, prozatori, solişti instrumentişti şi vocali, orchestre rock etc.
30 de ani de pelerinaj prin „Valea Plângerii”, cum scrie poeta, pe manşeta interioară a cărţii, mi-au trebuit pentru a învăţa cum să îmi pun „talantul” dăruit de Dumnezeu, în negoţ. Bănuim că e o metaforă, fiind vorba doar metaforic de un negoţ literar, depinde de percepţia fiecărui scriitor, artist.
Mihaela Duma-Bîlc, în conturarea portretului său autobiografic, liric, spune: Sub binecuvântări divine, în anul 2017, am semnat în câteva antologii de poezie (Aburii sclipiri de stele, Prietenii literare, Damele metaforei, Literatura din călimară, La aniversare etc.), am debutat în mai 2017 la Editura Grinta din Cluj cu volumul de poezii „În joc de ploi”, şi în prima revistă virtuală Călătorie în Parnas XXI.
Mirela Duma-Bîlc a obţinut premiul II la Festivalul Culturii Româneşti de la Craiova, un alt premiu al Festivalului de poezie „Eminescu” la Oraviţa, o Diplomă de debut în cadrul dezbaterilor literare „Ambasadorii Maramureşului” oferită de Consiliul Judeţean Maramureş, împreună cu revista „Creator”. Tot în 2017, Mirela Duma-Bîlc a fost nominalizată printre primii 33 dintre cei mai buni poeţi, scriitori postrevoluţionari în cartea de critică literară şi în volumul „Istoria literaturii române de la începutul sec. al XXI-lea, volumul II, semnată de preşedintele USE, Mihai Marcu. Îţi mulţumim Mirela Duma Bîlc, căci prin bunăvoinţa ta am aflat şi noi ştire de existenţa USE, bănuim, Uniunea Scriitorilor Europeni şi de Mihai Marcu, şi tot bănuind că este vorba de o asociaţie a autorilor români din Diaspora. În ţară, scriitorii români, profesionilşti, sunt reuniţi în USR – Uniunea Scriitorilor din România, condusă de preşedintele ei, prestigiosul şi cunoscutul critic literar, scriitorul Nicolae Manolescu, autor al unei „Istorii a literaturii române de la începuturi până în prezent”! Mirela Duma-Bîlc este, în 28-30 iunie 2017, desemnată preşedinta filialei Italia a USE, odată şi cu apariţia revistei „Ilustraţiunea română”, ea fiind numită şi redactor-responsabil cu autorii din Diaspora.
Pe coperta IV, scriitorul şi jurnalistul maramureşean Gavril Alexa Bâle îi scrie poetei: Debutând, în anul 2017, cu un excelent volum de poezie de dragoste – „În joc de ploi” – Mirela Duma Bîlc revine în forţă cu delicateţe şi originalitate. „Ecoul ultimei zăpezi” este un exerciţiu prin care poeta – recuperând deceniile de tăcere – ne introduce într-un univers poetic mult mai amplu, mai echilibrat, dar şi mai generos. Actualul ei discurs este mai împlinit, mai răspicat şi creionează o maturitate liminară. O invitaţie la o lectură plăcută şi armonioasă.
Volumul de versuri este structurat în trei secţiuni – Scrisori virtuale, Laudă şi închinare, Totdeauna nădăjduind, cuprinde 84 de poeme, are 107 pagini, o copertă frumoasă estetic, semnată de Adrian Ilina.
Postfaţa semnată de scriitoarea Cleopatra Lorinţiu încearcă să ne lămurească în privinţa destinului literar al poetei Mirela Duma-Bîlc. Spicuim din postfaţă: „... Căci mai degrabă în poeziile tradiţionale Mirela Duma Bîlc ne-o amintesc pe frisonanta Carolina Ilica în cartea ei de debut „Neliniştită ca o stea lactee”. „Frunză-a verdelui suspin/ dor de tine mă robeşte/ timpului din care vin/ asfinţind dumnezeieşte” – Cântec despre satul meu).
S-ar părea că autoarea preferă să-şi lase cititorul într-o stare de dubiu, dacă nu chiar de voită confuzie. Acest ecou al ultimei zăpezi, induce (deliberat) în eroare: e vorba de cea mai recentă ninsoare? Ninsoarea care tocmai s-a terminat ducând cu ea tributul de alb, de purificare? Sau e vorba despre „ultima ninsoare”, un preludiu al dispariţiei, al morţii, al deziluziei, al sfârşitului? Pornind la drum cu această confuzie asumată, descoperim o poezie în linia unei asumări clasice, cuminţi aş zice, fără forţări şi cu o mare preţuire a emoţiei, a sentimentului.
E o puritate a spunerii care într-o vreme a poeziei discursive, prozaice, anarhice, aleatorii, vine ca un contratimp, ca o readucere aminte a vechilor modele. O poezie retro sau cum ar zice adepţii limbajului de plastic, vintage: Aş cita în acest sens poezia „Aromă de frăguţe”: „Sunt frăguţe în luminişul pădurii/ cu aroma sărutărilor noastre/Ancestrala culoare a gurii/ lăsată peste fructele coapte.// În tufişuri răcoroase-şi ascund/ parcă roşul gustului viu/ Ce-a rămas în culoare profund/ din sărutul nostru târziu.// Dar pădurea, n-a rămas cum a fost!/ Luminişurile au pierit în culoarea/ Gustului care-l ştiu pe de rost/ Când frăguţele-şi scutură floarea”.
E multă emoţie şi disoluţie, evanescenţă chiar, în această scurtă poezie cu aluzie rilkeană.
În pofida stării stenice, a tonicităţii pe care cum ar fi firesc sentimentul iubirii o poate potenţa, e mereu acea umbră, acea aprehensiune persecutoare, a sfârşitului. Vegheată dintr-un colţ, iată „Peste mine înserarea se cerne/ Dintr-o deasă şi tainică sită/ În focul cuptorului lemne,/ Mai adun pentru ultima pită”.
Aşadar, şi pita este „ultimă”, semnele presărate de poetă prin landul vast al bucuriei vieţii şi iubirii, al sentimentelor care erump sunt nişte semnale de avertizare. Melancolia şi neîmpărtăşirea fac parte dintr-o „desvrăjire”, dintr-o acceptare cu amărăciune a relităţii. Cât e vis, cât e speranţă şi cât e deziluzie în ceea ce trăim?, ar vrea poate să întrebe poeta: „Încerc şi să expediez ce-ţi scriu/ Dar electronic, vorbele sunt reci/ Poştalionul vine din pustiu/ pe-un drum pe care tu nicicând nu treci” sau „Şi-am să port vinovată în nopţi/ Cuvintele tale păgâne,/ ce lacăte multe la porţi/ Au pus pentru ziua de mâine”.
Ei da, poezia de dragoste e citibilă mai cu seamă atunci când există un teren de sentimente prielnic, poezia religioasă din al doilea ciclu al cărţii, de asemenea, este mai simplu de apropiat atunci când există o fervoare religioasă. Ceea ce trebuie să rămână la final după diferitele disponibilităţi, este starea de emoţie artistică pe care cineva care scrie reuşeşte să o transmită sau nu. Există o senzaţie de desuetudine lirică, ba chiar de naivitate probabil autentică şi nu jucată în etalarea discursului liric... Aşa că lor, autorilor care trăiesc prin limba română departe de hotarele fizice ale ţării, nu le pot ura decât să citească enorm, să îşi distileze textul şi mai cu seamă să fie zgârciţi în selecţiile date spre publicare.... Iar despre cartea pe care tocmai aţi citit-o, pot a vă spune că mă încântă disponibilitatea lirică a autoarei, dorinţa ei de a imortaliza clipa, sentimentul, trăirea, ideea, în forma lirică pe care şi-a ales-o şi pe care şi-o asumă cu o reală iubire faţă de scris”, conchide Cleopatra Lorinţiu, în ampla postfaţă a cărţii.
Noi cităm poemul „Gustul destinului” ca un apogeu liric al poetei Mirela Duma Bîlc: „Cel mai mult a durut/ Ziua-n care mintea mea/ Cocheta cu destinul/ Şi-a înţeles/ Gustul tainic ce el îl avea/ Mai amar ca pelinul/ Zei cu feţe liniştite de ceară/ Se aplecau să îmi vadă durerea/ Şi-mi şopteau/ Prin vecernii de seară/ Că-n pelin/ este ascunsă-nvierea./ Zvon de clopot/ De cocoşi şi de şoapte/ Paşi pe ape/ Ca pe un drum înspre Tine/ Au făcut apoi într-o noapte/ Spre un vis/ Ce avea alte destine”.
Cartea are un preambul biblic, religios, creştin: „Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie” (Isaia 25,1) Căci omul creştin-credincios este, musai, şi om-poet! Precum în cer, aşa în sufletul meu” Amin! Aşa să fie – Mirela Duma Bîlc!
Cartea „Ecoul ultimei zăpezi” este o schimbare de carte de identitate lirică a poetei şi prietenei de o viaţă, Mirela Duma Bîlc, rostind maturitatea destinului său literar, sub semnul divinului, ca şi cetăţean al cerului!