”Nu toate rădăcinile care trec pe sub tine sunt ale tale”

Când am adus bradul de iarnă în casă, o clipă am avut temerea ca el să nu prindă rădăcini. În timpul cât a stat în colțul ales al camerei, cuminte, mă trezeam să văd dacă noaptea nu se întâmplă minuni, să prind exact momentul acela, când podeaua s-ar lăsa ușor desprinsă și în care ar intra, încet, câte un fir lemnos, care să fixezecerul cu pământul. Ziua, priveam atent către partea de jos a bradului, aproape de suport, mai slab împodobită, dar bogată în crenguțe cu ace dese și numeroase, ca să surprind cumva dacă bradul stă bine, așezat, nu cade, pentru cei din jur, de fapt, pentru mine, era același gând ascuns, ca nu cumva, tocmai la lumină, podeaua mea să devină pământ, munte, stâncă, loc de crescut pentru bradul meu de Crăciun.
Nivelul cu rădăcini! Atât de nevăzut și tocmai acesta să mă preocupe de Sărbători!... În livezi, prin păduri, cine mai este atent la rădăcini, mai pune la socoteală ale cui sunt, de unde vin și ce se întâmplă cu ele? În declarații snoabe, auzim de multe ori ideea goală a rădăcinilor, în sens de apartenență la un loc plin de trecut, de istorie, de valori. Dar atât. Puțini merg mai departe, ”să-nțeleagă cum a fost”. Cât de adânci și cât de stabile ne sunt rădăcinile ține de grija față de ele. Și chiar dacă nu toate sunt ale noastre, rădăcinile se înțeleg între ele, pământul/ timpul le suportă.
A venit și timpul scoaterii pomului din casă. Au trecut Sărbătorilor, s-a luat vraja, revenim la realitate, la munca de zi cu zi, la probleme. Cui îi mai arde să stea în visare? Privind la rădăcini, înțelegându-le? E acel moment trist când bradul este aruncat la gunoi. Tristețea aceasta o simte și bradul. Cobor cu el în ( de ) mână, trei etaje, îi înțeleg starea, îmi înțeleg starea. Acum este mai ușor, mai uscat, îl car sprinten. Înainte de-a ne despărți, privesc încă o dată spre rădăcini. Nu le are. Cu siguranță au rămas la mine acasă, în cameră, în colțul unde, începând de azi, voi avea rădăcini. Și acestea sunt numai ale mele.