Părintele Alin Cîndea: Beția puterii

Trăim într-o lume marcată de o concurență acerbă. Nu numai în domeniul politic avem uneori impresia că se caută mai mult prestigiul personal sau al partidului decât binele comun, ci chiar și între frați. Încă din copilărie trebuie să demonstrezi că ești bun și că poți reuși: că ai note mai bune decât ceilalți la școală, de exemplu. Pentru ce? Pentru că oamenii aspiră la succes sub o formă sau alta, devenind victimele unei logici concurențiale.

„Ai ambiție? Atunci ești cel pe care îl căutăm!”, este sloganul agențiilor de recrutare. Iar cei care astăzi nu sunt ambițioși sunt adesea disprețuiți. Iacov și Ioan, ucenicii care îi cer lui Isus să stea de-a dreapta și de-a stânga Sa (cf. Marcu 10), nu duc lipsă de ambiție. Așa că se naște întrebarea: este bine să fii ambițios?

Pilda talanților lasă să se înțeleagă că suntem chemați să multiplicăm darul primit și că nu este greșit să-ți dorești să dezvolți la maximum ceea ce ești și ceea ce poți. Dar există un mare risc: să-ți atribui toate meritele și să uiți ce datorezi celor care și-au adus aportul la reușita ta. În primul rând, lui Dumnezeu, care dă viață, sănătate, creștere și înțelepciune. Iată de ce este important să ne facem, din când în când, un examen de conștiință și să ne întrebăm dacă inteligența, competențele și ceea ce am realizat sunt doar rezultatul inspirației și al muncii noastre; dacă nu datorăm nimic părinților, familiei, formatorilor, Bisericii și societății.

Pavel le spune corintenilor: „ca nu cumva vreunul dintre voi să se laude unul împotriva celuilalt. Căci cine te face mai deosebit de alții? Ce ai ce nu ai primit? Iar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit?” (1 Corinteni 4,6-7). Dacă credem în Cristos, credem că talentele noastre le-am primit pentru a sluji și nicidecum pentru a sta cu mâinile în sân, de-a dreapta și de-a stânga cuiva, pierzând timpul visând că ne vom putea cățăra, la un moment dat, pe munca altuia.