“Rămâne în urma mea o bibliotecă. Se vor găsi cititori şi pentru ea”.

-Ce este litera pentru Nicolae Băciuţ?

- Mă gândeam, iniţial, că ar fi o greşeală şi aţi vrut să mă întrebaţi ce este literatura pentru mine şi a rămas cuvântul pe jumătate: litera-tura. În aceste condiţii, literatura n-ar fi fost decât Tura/turnul literei. Dar ce înseamnă pentru mine litera?! Ei, chiar o astfel de întrebare nu mi-am pus, pentru că am deprins literele la fel cum am deprins respiraţia, adică am perceput literele ca pe o respiraţie a minţii, care dă oxigen inimii. Aş putea să tatonez un posibil răspuns la o astfel de întrebare, ludică, jucăuşă, în aparenţa ei, dar gravă, până la urmă, fiindcă ea este, la rândul ei, definiţia vieţii.

Imaginaţi-vă o lume fără litere, care s-ar fi exprimat prin altceva, prin gesturi, că am fi fost cu toţii muţi, că ar fi existat un limbaj gestual, că ne-am fi înţeles prin semne... Puteţi duce absurdul până în extremele sale! E de neimaginat ceea ce suntem fără... litere, fără magia împreunării lor, pentru a ne face capabili să ne exprimăm bucuriile, tristeţile, suferinţa. Cu ce ne-am fi deosebit noi de suratele patrupede.

Dar cred că nu mă vei acuza că mi-am pierdut simţul umorului, nerăspunzându-ţi serios, grav, la aşa întrebare. Vine în ajutorul nostru Grigore Vieru, cântat de Doina şi Ion Aldea Teodorovici: „Dragu mi-i a te cânta/ Scrisule venit din stele/ Orice literă a ta/ ca pe ochii maicii mele/ Dornic o sărut.”

-Este cuvântul sacru?

-Nu, cuvântul nu e sacru, dacă nu îl încărcăm noi de sacralitate. Rămâne sunet articulat şi nimic altceva. El, prin natura lui, cu tot miracolul său, rămâne sărac dacă nu capătă aura rostirii rostuite cu rost!

Nu există o exclusivitate a rânduirii cuvintelor, cum nu există nicio scară a sacralităţii cuvinte, chiar dacă obişnuit să cernem dicţionarul şi să alegem un fond sacru de cuvinte. Sunt atâtea cuvinte banale care pot căpăta sacralitate, cum sunt atâtea cuvinte sacre demonizate. Cuvintele sunt ca şi noi, de toate felurile, şi ar fi trist dacă toate cuvintele ar fi sacre, dacă am fi privaţi de simplitate, de firesc.

Eu mă mulţumesc cu starea pură a cuvintelor. Ele sunt ca diamantele. Pot fi şlefuite, pot căpăta strălucire, pot însemna nepreţuită bogăţie. Dar câţi dintre noi nu preferă starea naturală, profană a cuvântului. Pentru că dacă situăm cuvântul în orizontul sacralităţii, ce ar trebui să fie în partea opusă?

-Vă mai amintiţi de primul text personal pe care l-aţi considerat a fi literatură?

-În naivitatea frumoasă a copilăriei cuvintelor mele pe care le împreunam meşteşugit, n-am avut percepţia literarului. Compunerile mele plăceau învăţătorilor mei, unor colegi le făceam temele la “română”, alţii mi le copiau. Îmi era mai uşor decât colegilor să mânuiesc cuvintele, să învăţ pe dinafară poezii, să recit... Pasiunea mea pentru lectură a fost descurajantă, contrariantă pentru mulţi. Citeam în orice răgaz, rareori mergeam undeva fără să am o carte cu mine, ascunsă la spate, după curea, ori în buzunarul de la piept, cărţile... de buzunar. Cititul e contagios, te face să simţi nevoia scrisului, ai sentimentul că şi tu deţii monopolul unei lumi căreia să-i dai relevanţă literară. Am scris din primele clase gimnaziale, mai păstrez unele din caietele mele de poezii, sunt undeva în babilonia bibliotecii şi manuscriselor mele. Mai păstrez şi o carte într-un singur exemplar, de prin 1975, pe care mi-am confecţionat-o artizanal. Doream să devin scriitor, doream să scriu cărţi. Nu aveam conştiinţă literară, judecata mea critică îşi avea limitele vârstei, dar copilul care eram compunând poezii, chiar credea că ceea ce face el e literatură.

Primul catren pe care mi-l amintesc că l-am scris îl credeam literatură. Dacă nu aş fi avut această credinţă nu ştiu dacă merita să continui să scriu. Copilul şi adolescentul Nicolae Băciuţ visa să ajungă scriitor, iar Bistriţa i-a fost pat bun pentru astfel de vise.

-S-au adunat cărţile. Un număr impresionant. Vreau să ştiu dacă le mai ştiţi la toate numele, fiind peste 80.

-Nu sunt chiar atât de multe dar, oricum, sunt multe, impresionat de multe pentru unii, iritant pentru alţii, dispreţuitor pentru neputincioşi.

Credeţi că dacă aţi avea o droaie de copii, le-aţi încurca sau le-aţi uita numele. Fiecare carte e o parte di n viaţa mea, nu pot uita nimic din ea, nu vreau să uit nimic. Toată viaţa e a mea, cu bune, cu rele, nu am paranteze despre care n-aş vrea să mai ştiu.

Eu, spre deosebire de alţii, mi-am asumat scrisul ca mod al meu de a fi, ca artă de a fi, de a trăi, de a dăinui, de a continua să dialoghez cu lumea şi atunci când mă voi afla pe alte tărâmuri. Pentru că eu cred în scrisul ca dialog, nu accept monologurile...

Nu voi înceta să scriu atâta vreme cât voi simţi că am ceva de spus, că e cineva care să mă asculte, că e cineva care să-mi răspundă. O vreme, eram foarte interesat de reacţiile criticii, până când am descoperit că în spatele ei se află o maşină infernală a manipulării, a intereselor meschine, mărunte... Nu mi-a luat Dumnezeu minţile, mi-a lăsat capacitatea de a mă evalua fără să mă îmbăt cu apă rece. Ştiu bine unde mi-e locul, cine sunt, şi zâmbesc cu înţelegere şi la laude excesive şi la acreli critice. Chiar dacă nu acestea îmi dau de gândit, cât judecăţile prin omisiune, şi ele arme perfide ale fariseismului critic, ale limitelor circulaţiei cărţilor...

Câtă vreme se scriu cronici despre cărţi răsfoite sau se premiază cărţi necitite, sunt liniştit. Mai am o şansă, ăl mai aştept pe cititorul răbdător, sincer... Chiar dacă el s-ar putea să nu mai vină niciodată. În aşteptarea lui, te poţi mobiliza însă, mai poţi crede că scrisul tău nu e zadarnic, nu e furtună în pustiu.

-Se spune ca fiecare carte este un copil pentru autor, Dumneavoastră aveţi o întreagă şcoală.

- Aceşti copii au crescut unii, alţii sunt în faşă, unii au urmat şcoli înalte, alţii au rămas pe-acasă, să-mi ţină de urât, să-mi fie de ajutor. Suntem o familie unită, ţinem unii la alţii, buni şi mai puţin buni, frumoşi şi mai puţin frumoşi, suntem toţi de-un sânge, suntem de-un neam.

N-aş vrea să-i mai nasc o dată pe niciunul.

Nici nu-mi rescriu cărţile. Le recitesc din când în când, cu nostalgie, cu surprindere, dar rezist tentaţiei de a pune farduri, de a cosmetiza ceea ce are frumuseţea vârstei la care cărţile au fost scrise. Nu recurg la remake-uri, prefer să scriu ceva nou decât să-mi rescriu cărţile. Pasărea din colivie e o antologie a cărţilor mele de poezie. N-am schimbat nimic. Am îndreptat, cel mult, erorile de corectură, scăpările tipografice... O istorie a literaturii române contemporane în interviuri adună interviuri din aproape trei decenii de dialog literar. N-am schimbat nimic, fiecare autor a rămas cu vocea pe care a cântat la un moment dat al biografiei lui literare.

-Care este scriitorul care v-a marcat existenţa din generaţia înaintată?

- Sunt mulţi şi înspre ei se îndreaptă toată recunoştinţa mea. Sunt ceea ce sunt şi datorită lor, indiferent de poziţia lor în tabelul mendeleevic al literaturii române. Fiecare a apărut la locul potrivit, în momentul potrivit. De la George Roş la Virgil Raţiu, de la Ion Pop la Ion Vlad, de la Ioana M. Petrescu la Liviu Petrescu, de la Romulus Guga la Mihai Sin, de la Nichita Stănescu la N. Steinhardt... Am avut şansa de a cunoaşte oameni minunaţi, de la a căror flacără m-am încălzit, a căror flacără am încercat s-o menţin vie. Am ars împreună cu ei, m-am mistuit împreună cu ei.

Dar sunt scriitori care mi-au marcat existenţa prin scrisul lor, de la Giovani Papini la Lev Tolstoi, de la Cehov la Dostoievski, de la Eminescu la Bacovia... Nu vreau să fac paradă de lecturi, eu, care am avut ani minunaţi, în care citeam o carte pe zi.

Nicolae Labiş e cel pe care l-am perceput într-un mod cu totul particular – m-am născut în noaptea,în luna în anul în care el a avut cumplitul accident, învăluit în taine pe care nu cred că ni le va mai putea limpezi nimeni. Am avut eu, fără ipocrizie, acest sentiment că trebuie să-l continui pe Labiş, că mi-a transmis acest mesaj...

-Pe ce drum este scrisul în secolul XXI?

- Pe drumul lui. Cel care va trebui să ducă fiecare la destinaţie, la cititorul său. E treaba sociologilor, a statisticienilor să evalueze cum stăm cu scrisul, cantitativ, pe categorii de vârstă etc. Nu cred că se scrie mai puţin ca altădată şi nici mai prost. Nici cititorii nu rămân aceeaşi. Canonul literar are nevoie de timp de dospit, clasicizarea nu se face peste noapte, valorile nu sunt (a)creditate la apelul de seară.

Facilităţile comunicării vor antrena tot mai mulţi într-ale scrisului, care vor constata, deprinzând arta electronicii, că scrisul e o îndeletnicire facilă, că uşor vorbăria poate deveni text literar, că tehnicile postmoderne pot reinventa literatura. Dacă vor găsi şi cititori pe măsură, s-ar putea chiar să reuşească să aibă iluzia intrării în pielea scriitorului.

Literatură adevărată vor scrie însă scriitorii adevăraţi, cei care nu se lasă prinşi în vârtejurile modelor literare, care ştiu care e greutatea, şi la propriu şi la figurat, a scrisului.

Scrisul secolului XXI nu se va deosebi fundamental de cel din secolul I. Tot despre valorile fundamentale ale fiinţei s va vorbi, oricâte mutaţii vor suferi acestea.

- Director al Direcţiei pentru Cultură, director al Editurii Nico, redactor-şef al revistei Vatra Veche. Şi acum preşedintele Clubului Internaţional de Cultură “Boema”. Cât timp vă ocupă fiecare din aceste funcţii? Când mai aveţi răgazul de a scrie? Care e cea mai epuizantă activitate dintre toate?

- Toate acestea îmi ocupă tot timpul. Şi pe lângă ele mai sunt multe. Spun, mai în glumă sau mai în serios, că mi-e mai uşor să spun ceea ce nu fac, decât ceea ce fac. Eu am un secret – nimic din ceea ce fac nu fac din silă, cu scârbă, la comandă. Tot ceea ce fac fac cu drag, cu pasiune, cu scrupulozitate, cu efor, cu sacrificiu. Dar pentru că fac de plăcere ceea ce fac, nu simt nici uzură, nici oboseală, ba aş zice că fiecare lucru bine făcut îmi dă putere să merg mai departe. Am reuşit de fiecare dată să-mi găsesc cei mai potriviţi însoţitori în ceea ce am făcut. Şi nici nu mi-am asumat ceva ce n-aş fi fost în stare să fac. N-am făcut ceva de dragul de a mă afla în treabă, de a mai bifa ceva. Am făcut cu rost ceea ce am făcut, ca, plăcându-mi mie să placă şi altora. Sigur, nu toată lumea e încântată de ceea ce fac. De fapt, când faci ceva, deranjezi pe foarte mulţi. Dacă nu faci nimic, eşti un “scump”. Nu deranjezi pe nimeni, nu poţi greşi.

Eu mi-am asumat şi greşelile şi am încercat să învăţ din ele.

Mai e ceva – lucrurile pe care le fac se intersectează, se susţin unele pe altele, se completează.

E ca într-o echipă aflată pe teren, în plină competiţie – toţi joacă pe tot terenul, tuturor le e creată şansa de a înscrie. Important e să joci, dar e de preferat şi să câştigi.

- De ce Boema? Ce proiecte aveţi cu cu acest nou club? Cu ce este diferit faţă de celelalte cenacluri?

- « Boema » nu este ideea mea. E ideea scriitoarei Melania Cuc, un joc pe care l-am acceptat sub rezerva implicării întregii echipe. Cenaclurile clasice sunt într-o perioadă de tranziţie, fiecare încearcă să se adapteze la noile realităţi. Poate că şi “Boema” e o încercare de adaptare la realitate. Ne vom adapta sau nu, rămâne de văzut. Ca orice întreprindere transfrontalieră, şi aceasta îşi are problemele ei. Chiar şi de comunicare. Între membri ei, în primul rând, apoi cu lumea largă. Entuziasmul a trecut. Am cerut fondatorilor idei, propuneri, sugestii. Am avertizat de la bun început că implicarea formală nu duce nicăieri. Am redactat un Statut, m-aş fi aşteptat ca el să treacă prin vămile administrative şi “Boema” să capete legitimitate administrativă. Lucrurile trenează, ceea ce nu e semn bun. Suntem împrăştiaţi pe multe meridiane, înăuntrul şi înafara graniţelor naţionale, a celor de limbă.

Eu mi-am asumat, caprin fapt concret al “Boemei” să public o antologie a membrilor fondatori,. Această antologie e în lucru, va deveni carte până la Ziua Internaţională a Poeziei, va fi unul dintre documentele care încearcă să legitimeze această mişcare browniană a literaţilor. Pentru mai departe, nu ajunge entuziasmul individual. Un Cenaclu este o sumă de aspiraţii comune, de energii reunite. Altfel, totul nu va fi decât un vis frumos.

- Cum reuşiţi să impuneţi Vatra veche pe piaţă în aceste vremuri de criză, in timp ce reviste cunoscute din ţară au pierdut ritmul apariţiilor?

- Vatra veche e o cruce pe care mi-am pus-o singur în cârcă. Nu mi-a cerut nimeni s-o fac, nu mă sprijină financiar nimeni. E o revistă pe cont propriu, pentru care sunt şef şi subaltern – eu comand, eu execut. Eu concep sumarele, adun materialele, tehnoredactez, fac corectura, difuzez revista. Sunt un angajat neplătit care nu lipseşte de la serviciu, nu amână munca, nu întârzie apariţia fiecărui număr. Fiindcă nu depind de nimeni, în afară de mine.

Am avut însă parte de un sprijin entuziast al foarte multor scriitori, cunoscuţi şi necunoscuţi. Am primit foarte multe materiale, aş putea să concep încă trei – patru numere din materialele adunate în portofoliu. Am anunţat deja teme şi am contactat colaboratori inclusiv pentru numărul 6, din iunie.

Cred că lumea a simţit gândul bun, curat al acestui demers, lipsa de prejudecăţi, refuzul jocurilor de politică literară, deschiderea spre autori condamnaţi de alţii la tăcere, stigmatizaţi. Nu accept că există scriitori care trebuie ţinuţi pe margine, la încălzire, fără a-i lăsa să joace niciodată. Multe reviste şi-au închis uşile, accesul se face doar pe bază de cartelă, legitimaţie de gaşcă literară. De aceea unii au ajuns, cel mult, să se citească ei între ei.

Vatra veche a crescut cu fiecare număr. S-a stabilizat şi la un număr de pagini, 88, o cifră frumoasă prin ea însăşi, care să facă revista, şi în varianta tipărită, una de ţinută.

Revista este ceea ce este datorită colaboratorilor. Mă cred un antrenor inspirat, care trimite în teren, de fiecare dată, pe cei mai în formă jucători, dar nu-şi refuză dreptul de a trimite să joace şi pe cei mai puţin titraţi, ca să câştige experienţă, să se responsabilizeze, să simtă exigenţele jocului, obligaţia de a se ridica ei la înălţimea celor buni, nu de a-i trage pe aceştia mai jos, la nivelul lor.

Cred că am demonstrat cât de importantă este deschiderea, lipsa de prejudecăţi în a pune în ecuaţie un demers de grup.

Nu ştiu cât voi avea suficiente resurse să fac ceea ce fac cu Vatra veche. Alţii au redacţii pentru astfel de reviste, li se asigură lefuri, li se plătesc cheltuielile materiale, de tipărire etc.

Eu cheltuiesc deocamdată doar entuziasmul meu şi am cont deschis în băncile entuziasmului. Sper să nu ajung niciodată la faliment şi să găsesc pe cineva care să-mi moştenească entuziasmul, pentru că, din păcate sau din fericire, nu suntem nici veşnici, nici mereu tineri.

- La ce număr de volume a ajuns Editura Nico? Aveţi o strategie anume de promovare?

- La peste 300 în puţin peste trei ani. Dacă mai adaug şi ce am tipărit la Tipomur, se adună la peste 1500 titluri, scriitori de toate calibrele, de toate vârstele şi de pe toate meridianele.

Nici Editura Nico nu diferă de vatra veche. Tot eu centrez, tot eu dau cu capul, tot eu antrenez, arbitrez, fac masaj jucătorilor.

Ca editor, eşti nevoit adesea să faci compromisuri, să nu ţii mereu sus ştacheta valorii. Nu cred că am făcut compromisuri grave, cu consecinţe. Am fost conştient şi când am tipărit autori de 18 ani, pentru că am crezut în talentul lor, iar unii au ajuns membri ai Uniunii Scriitorilor, au primit premii pentru cărţile tipărite la Nico. Alţii şi-au satisfăcut nişte orgolii personale, şi-au îngropat între coperţi nişte iluzii, nişte frustrări. Dar ei nu au dăunat literaturii române. Tirajele mici, confidenţiale, destinaţia cărţilor – bibliotecile prietenilor – au făcut ca astfel de exerciţii editoriale să nu dăuneze grav sănătăţii literaturii române.

E greu să faci, ca editură de autor, strategii pompoase. Eu fac doar eforturi, cred, adesea, supraomeneşti, pentru a întreţine un climat literar, preocupări literare, interesul cititorilor, pentru a antrena cât mai multă lume în angrenajul cărţilor, în toate compartimentele sale.

N-aş putea să nu recunosc că nu regret energiile pe care le-am antrenat, timpul pe care l-am dedicat activităţii editoriale.

Rămâne în urma mea o bibliotecă. Se vor găsi cititori şi pentru ea. Timpul pe care toate cărţile pe care le-am tipărit îl mărturisesc nu va putea fi evaluat fără ele. Ele fac parte din istoria devenirii noastre într-un spaţiu geografic şi spiritual nu tocmai confortabil, în care nu ai dreptul să fi altfel decât apărător al limbii române, în toate formele ei de manifestare.

-Care este reţeta energiei dvs? Proiecte multe, toate duse la izbândă, fără a pierde ritmicitatea!

- V-am spus: plăcerea de a face tot ceea ce fac. Aşa sunt excluse rutina, prin diversitatea abordărilor, plictisul, formalitatea....

Trăiesc din plin fiecare activitate în care mă implic, nu mă formalizez, mă menţin în formă prin antrenament continuu, susţinut. Nu simt uzura, nu-mi pierd timpul fără rost, nu mă las uşor bătut. Transform eventualele înfrângeri în victorii pe alte planuri.

Mai am o sursă a energiei mele. M-am învăţat să îmi dorm puţin din viaţa ce mi-a fost dată. Nopţile mele se limitează la 3-4 ore de somn, şi acelea populate adesea de vise, de o a doua viaţă. Dar o să îmbătrânesc şi eu odată, nu? O să obosesc şi eu cândva. Dar până atunci, nimic nu-mi poate sta în cale.