„Regăsirile” Veronicăi Oșorheian

          Ultima carte a Veronicăi Oșorheian („Regăsiri în alt anotimp”, prefață de Vasile V. Filip, postfață de Gabriela Mircea, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022), a 20-a  - dacă bine le voi fi numărat -, se înșiră, din 1999 încoace, alături de cele anterioare de autor, anume de proze scurte, pagini monografice și poezii („Dor de copilărie”, 1999, „Miracol”, 2000, „Casa de sub ochiul stelei”, 2002, „Mărturisiri”, 2005, „Șirag de pietre de râu”, 2009, „Fata Pădurii”, 2010, „Nuntă țărănească”, 2010, „Anotimp cernut”, 2011, „Colocvial. Fațete ale binomului autor-impact relațional”, 2012, „Traista în pătrățele”, 2013, „Duioșie peste umăr”, 2013, „Cățelul Pământului”, 2014, „Bumbușca și alte povestiri”, 2015, „Anotimpul macilor”, 2018, „Broderii pe fir de ostășie”, 2021), dar și alături de cele îngrijite, colective sau ale unor înaintași („Sărsănuța cu scrisori”, 2008, „Cuib de lumină. Școala din Leșu. Dascăli și învățăcei. Memorialistică și istorie”, 2016, „Cartea și satul”, 2016, „Petre Dulfu – Dumnezeu și oamenii”, 2020). Se înșiră – ziceam – asemeni unui „șirag de pietre de râu” (cum frumos își intitula autoarea volumul din 2009), dar se și rotunjesc, ca număr și substanță narativă, formând salba unei vieți. O salbă precum cea a unei fete de altădată, dacă nu din taleri de argint, atunci din perlele unei memorii vii și miraculoase. Căci fata s-a desprins din matca de viață a strămoșilor săi din Leșu, BN, nu fără a le păstra și perpetua valorile de înaltă spiritualitate acumulate în timpul cel lung al neamurilor străvechi, la care încearcă prin scris să ne facă părtași și pe noi, cei de azi.

          Scrierile doamnei Veronica Oșorheian sunt o formă de încununare a vieții și de ”mântuire” (în termenii lui Aurel Pantea) a ei prin topirea și distilarea acesteia în retorta memoriei, din care emană apoi doar aburul tare, îmbătător (în sens etimologic recuperat, de la lat. beatus – fericit) și restituitor de sensuri statornicite din veac.

          Volumul de față, „Regăsire în alt anotimp”, alcătuit din 13 texte memorialistice, în proză, și cam tot pe atâtea poezii, ilustrat fericit cu desene de Andrei Medinski, se subsumează și el amintitei concepții despre pragurile vieții, menite parcă să alimenteze memoria și corolarul ei, cultura, ca fenomen de continuitate, concepție fericit sintetizată în cele patru versuri alese ca motto al amintitului volum cu titlu semnificativ-metaforic, din 2009: „Umbrele străbunilor mi-s pază/ Pe cărări bolovănoase și abrupte;/ Din cununi de stele mă veghează/ Și se-ndeamnă, seara, să m-ajute”.

          Cum singură se prezintă (ca naratoare a ultimei povestiri, „Ornamente pe o frunză de alun”, unui comesean cu pasiuni tipologizatoare, întâlnit într-o stațiune balneară), autoarea face parte din „categoria celor care cercetează sufletele altora”. Într-adevăr, deși de factură memorialistică – cum ziceam  – , prozele acestui volum nu se se încheagă (conform modelului memorialistic) atât în jurul vieții și personalității povestitoarei, cât în jurul diverselor persoane (devenite personaje) pe care viața i le-a scos în cale: Raveca Sentului, Florița Poienarului, tatăl, mama sau frații și surorile naratoarei, Salvina, (”aleasa de dincolo de dealuri”), Letița Mitrului, Codrina Oghercinului, Ecaterina Sasului, Doina lui Ilie, Valeria (un fel de Magna Mater a clanului Oșorheian), „ghiocelul de fată” cu o vioară, întâlnită în autobuz etc. Tehnica narativă (nu atât „aleasă”, cât una ce i se impune, în voia căreia se lasă cu voluptate) este cea a „poveștii cu noduri” (sintagma apare chiar în subtitlul unei narațiuni) , prin care autoarea înțelege „ocolurile neprogramate”, ce „cresc” singure din mugurii narativi de la subsuoara „crengilor principale”, conform unui model arborescent, organic, mult mai apropiat mișcărilor vieții înseși decât reflectării ei în anume structuri literare. Astfel că firul narativ principal nu e ușor de urmărit, dar impresia de avalanșă nestăvilită  a vieții este copleșitoare. Personajelor ce dau titlul câte unei povestiri li se adaugă altele și altele, a căror existență se scurge spre (sau măcar se intersectează cu) albia vieții celor anunțate din titlu; pentru că: „La toți le mulțumesc – spune naratoarea într-un context al contactului cu mediul profesional al Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, context perfect adaptabil, însă, celui general, al vieții naratoarei – căci fiecare în parte mă îndreptățește să port o amintire frumoasă despre ceva nou învățat, despre ceva auzit ori despre un lucru de valoare sentimentală primit”.

          Astfel, albia narativă se umple până la debordare, iar persoanele și întâmplările vieții exterioare se absorb într-un „joc” de oglinzi interioare, în care limita obiectiv-subiectiv se estompează și chiar se șterge, realitatea alunecând firesc în ficțiune, iar ficțiunea luând contururi și dimensiuni de suprarealitate. „Îmi place acest joc – spune naratoarea noii sale cunoștințe de vacanță în stațiune – să nu mai știe lumea ce să creadă. Că, oricum, lumea crede ce vrea. Cine o poate opri? Sau cine o poate convinge să creadă adevărul?”

          Din acest joc de oglinzi, interioare și exterioare, se poate alege mai întâi o topografie a orginilor și a copilăriei, într-un sat de munte (Leșu, BN) și în cadre arhaice, aproape imemoriale: Poiana Tisei, Săcătura, Prisloapa, cu „casa din câmp”, Dealul Frumos, Măgura Neagră, Dealul Drăgotenilor, Dealul Șăs, Cioscu, Lunca Boscadăului, Cicerea, Țânțârimul de pe Leș etc. Treptat, acești „topoi” mai intens aureolați de nimbul amintirii se prelungesc și se varsă într-o lume mai largă, dar mai puțin colorată afectiv, a unui internat de fete din Gherla, a Văii Sântejudelui din Câmpia Transilvană, a unei fabrici (”Ardeleana”) din Alba Iulia, chiar a Combinatului Siderurgic Galați (prin intermediul unei prietene de vacanță), a stațiunii Herculane sau a unei lumi urbane cenușii și înfometate de pe la mijlocul anilor 80, o lume care impune cu necesitate evadări și procesiuni spre munții-adăpost și izvor al tradiției purificatoare (Brad, Râmeți, Arieșeni), dar și spre o viață comunitară, cu concedii memorabile și revelioane vesele, cu forme de întrajutorare de tradițională omenie, în fața cărora barierele etnice sau sociale se topesc de la sine.

          Ieșirea din mediul tradițional (abia sugerată, ca experiență directă a naratoarei, dar foarte apăsat vizibilă când e pusă pe seama unor „personaje” precum Lina, fata Salvinei, unul din cei 10 copii ai acesteia) duce, uneori (tot prin anume personaje mediatoare, precum combatantul Ambrozie), spre orizonturi de tot înnegurate, de moarte și suferință, precum cel al ”frontului de est” (de la Stalingrad și din stepa calmucă), din timpul celei de-a doua mari conflagrații.

          Câtă vreme ne mișcăm în orizontul spiritual tradițional, lumea reală capătă ritmuri și armonii cosmice, care se prelungesc și în sufletul omului: la asfințit, soarele se duce „pe alt tărâm”; mămăliga, revărsată din ceaun, „seamănă cu luna de pe cer”; Tăul (de pe „glodoasa, dar roditoarea” Vale a Sântejudelui) are izvor și un anume sorb, prin care „apa se duce în altă lume”; salcia este „pod și leagăn al Maicii Sfinte” (în poezia „Salca de leac”); colibele din câmp își înalță fumul spre cer prin deschizătura din vârful conic, ca niște iglu-uri nordice; fetele pot fi alese (cum face Iacov, biblicul, cu Rahela lui Laban) de flăcăi aduși de frații lor tocmai „de peste deal” (cum o alege Costan pe Palaghia, adus fiind de Silviu, fratele fetei, în povestirea Aleasa de dincolo de dealuri), sau veniți ca „lătureni”; bivolițele își slobod laptele mai ales când simt clopul stăpânului pe spinare, sau dacă acesta le „șuieră” o melodie pe plac; sora „mai mare” (de patru ani) îi cântă matern „haia-haia” fratelui nou-născut, până când adorm... amândoi; copiii, în general, merg la școală „când se poate”, iar când vine cineva străin, „nu se înghesuie nimeni la masă” (ibidem); dacă sunt prea mulți într-o familie, alți părinți, care n-au fost învredniciți cu copiii lor, îi „iau de suflet” fără nicio reținere (cum se întâmplă cu Salvina, din aceeași povestire). Ionică, „jucăușul și tropotașul din Cesari”, nu ezită să-și salveze nu doar iubita, ci și pe rivalul său, când aceștia, ținându-se de mână, erau pe punctul de a dispărea sub gheața subțire a Tăului, în zi de Bobotează. Un alt Ionică, croitor la oraș, cam bețiv și cam superficial, se lasă convins s-o ia pe Lina, adusă la oraș din prea marea progenitură a Salvinei, nu atât pentru că a lăsat-o gravidă, cât fascinat fiind de frumusețea satului ei de la munte, de gospodăria temeinică a viitorilor socri, de cumințenia cailor și de căldura sufletească pe care i-o arată, la o zi de coasă împreună, frații Linei. De altfel, pentru cei plămădiți de acest mediu, armonic și cosmic, moartea însăși nu poate fi decât o fericită topire în „albul pur” al „zăpezilor rebele” care vor veni, cum se spune (pe urmele lui Eminescu, din „Mai am un singur dor”, pe urmele lui Coșbuc, din „Vara”, ale lui Blaga din „Glas de seară” și ale atâtor altor mari poeți români) într-o poezie din ultima secțiune a volumului: „Cât mai suntem, să bem lumini din stele,/ Să ne hrănim cu verdele din jur,/ Căci vor veni zăpezile rebele/ Şi ne vor îngropa în albul pur.” („Trecut-au anii...”)

          Răul și moartea există, desigur, dar ele sunt integrate vieții atotbiruitoare. ”Moșul” de pe Săcătură, la casa din câmp, sacrifică oaia ce nu poate făta, salvând mielul, atribuit apoi altei oi-mamă, „păcălite” olfactiv (mielul e „tăvălit” prin secrețiile oii ce a reușit să fete), iar Floriței Poienarului (prin prisma căreia vedem această lume, în a doua povestire) i se pare acest lucru un adevărat miracol al succesiunii și întrepătrunderii dintre viață și moarte.

          Neintegrat în această lume arhaică rămâne doar statul, care îi cere Floriței Mitrului – văduvă cu mulți copii – contracte înrobitoare. Și care stat n-a fost niciodată, se pare, resimțit de țăran drept un garant și un apărător.

          Raveca Sentului (din prima povestire) l-a văzut pe Dracul țâșnind de sub desenul în nisip al unui cal. El are șapcă roșie cu cozoroc, pantaloni scurți și, în general, haină străină locului. Copiii din Valea Sântejudelui știu că în Tău trăiesc, alături de pești mari, balauri „veniți – Dumnezeu știe cum – din mări îndepărtate, pe care le-au secat”. În lăstărișul de la marginea lacului se arată uneori frumoasa Telica, „cea cu părul lung până la călcâie și negru ca noaptea fără lună” („Cândva era <<Goroniș...>>”). Răul există, ziceam, dar e „domesticit” prin actul ritual (balaurii din lac „făceau nunți și clăci, după obiceiul locului”, pruncul neliniștit e învelit în piele de oaie, ca spre a-i da șansa unei noi nașteri și a unei alte înzestrări cu însăși gena blândeții, prezente în oaie). Dacă copilul s-a născut cu un smoc de păr alb, este pentru că mama și-a pus la brâu un smoc de lână albă, uitând să-și facă semnul crucii. Dacă nu poate fi eradicat (o întrebare legitimă ar fi dacă asta chiar ne-ar fi de folos), Răul măcar poate fi cunoscut anticipat, prin visul simbolic, deci integrat curgerii vieții: Letița Mitrului visează, înainte de moartea soțului, că „s-a despicat Cicerea în două”, ea rămânând pe o parte, iar Mitru pe cealaltă.

          Visul oferă nu doar antene pentru cunoașterea viitorului, ci și o posibilă cale spre „trecutul nostru identitar profund”, chiar în cazul muzeografei Doina Dreghiciu, care (înaintea unui mare proiect de identificare a mormintelor unor întregi comunități românești din stepa rusă) visează că soțul, Ilie (mort de doi ani) îi cere să-i găsească un nasture din corn de cerb, iar ea, ajutată de colegi, găsește chiar mai mulți.

          Dar, dacă viața autoarei s-ar fi desfășurat doar în cadrele statornicite ale vieții și mentalității tradiționale, ea nu ar fi găsit drum spre cuvânt. Ieșirea din acest cadru este o vină care, deși tragică (pentru că se împletește cu însuși șuvoiul de nestăvilit al vieții, devenind așadar inevitabilă), se cere expiată. Lucru posibil doar prin mărturisire, prin Cuvântul care așază ordinea devenirii și a legăturii dintre medii și generații, acolo unde, privite lucrurile prea de aproape, nu părea a fi decât  haos și nestatornicie. Am amintit anterior câteva cadre ale vieții moderne în care se desfășoară, de la o vreme, viața autoarei. Căreia tocmai distanța în timp și spațiu față de lumea pe care a părăsit-o îi conferă perspectiva, îi alimentează dorința – devenită datorie sacră – de a scrie, de a depune mărturie. Căci, în toate aceste „cadre moderne” subzistă, mai greu sesizabilă, o morală tradițională, o „chemare a locului” (titlul unei povestiri) și chiar o „cumințenie a pământului” din care ea, naratoarea, s-a desprins. Așa ar trebui înțeleasă, cred, povestirea despre „Ecaterina Sasului” (aparent, doar povestea unei mezalianțe cu final fericit, între eroina omonimă, Nana, și „sasul” Rică) – prilej de trecere în revistă a împrumuturilor culturale și de civilizație materială ale românilor transilvăneni de la sași, ba chiar o poveste „îngropată” a multiculturalității zonei. Ceva asemănător se poate alege din povestirea „Cândva era <<Goroniș...>>”, privitor la relațiile româno-maghiare, unde „Curtea” (castelul-locuință) lui Victor Chezan, stăpânul moșiei, este o adevărată școală de educație multiculturală, nu doar în prim-planul gastronomic. Căci confruntarea cu Câmpia este, pentru autoare, și prilejul unor comparații lexicale (pogace-trășnic, laboș-castrol, cizăș-morcotan, bodi-căpiță etc.), unde primii termeni din serie sunt de obicei niște maghiarisme, necunoscute în zona de origine a autoarei. De reținut ar fi, aici, și figura (deja amintită) a Valeriei, un fel de replică românească a Ursulei din „Un veac de singurătate” a lui Gabriel Garcia Marqez, care orbește la bătrânețe, dar se orientează (ca și celebrul său model, conștiut sau neconștiut) după o sfoară întinsă între meri și mai „vede” doar cu cel de-al treilea ochi, cel cu adevărat miraculos, al amintirii. (Toată povestirea – încurcată, prolixă formal, dar atât de încărcată de adevăr uman, mai ales în episodul final, al morții eroinei - pare a fi prelugirea scriptică a sărbătoririi, la Gherla, a celor 80 de ani ai soacrei autoarei.)

          Întreagă această a 20-a carte a doamnei Veronica Oșarheian, și mai ales aceasta, ar putea fi citită ca o pledoarie convingătoare pentru ce înseamnă să intri în viață cu viguroase rădăcini în cultura tradițională, să fii al unui anume loc și al unui anume neam, dar și să abordezi viața și noile ei orizonturi cu ochii, dar mai ales cu mintea și inima deschise, implicând în această abordare o dimensiune „artistică” (foarte vizibilă în povestirea „Un ghiocel de fată și o prietenie adevărată”, dar prezentă nu doar acolo), o dimensiune de empatie și sensibilitate, o nevoie de „reprezentare” (în termeni eminescieni, cu rădăcini în Schopenhauer și în spiritualitatea vedico-hindusă). „Reprezentare” prea puțin prețuită azi (covârșită fiind de „voință”), dar care – singură – e calea regală spre înțelegere, armonie și viață împlinită.

VASILE V. FILIP